Dan Hăulică părea că făcuse din „ceasurile moi“ ale lui Dali modelul relaţiei sale cu timpul. Un timp fluid, lipsit de constrângeri, un timp care nu-i impunea nimic imperativ, un timp plastic ce-i era propriu. Întârzierile-i erau reputate, lipsa de orar legendară. Avea un ceas, dar nu-l consulta, angaja un dialog, dar nu-i măsura extensia. Această libertate îi era constitutivă, fără ca ea să implice nici irespect al deciziilor, nici abandon al angajamentelor: el era doar, constant, în întârziere. Invitat pentru prima oară la Secolul 20, şi prezent la ora indicată, cineva din redacţie m-a prevenit: „E în întârziere, dar vine!“ Emoţionat, resemnat, am aşteptat şi apoi, când m-a primit, îndelung în noapte am discutat. Timpul era moale, dar exigenţa nicicum. Dacă Secolul 20 nu îşi respecta periodicitatea, e şi pentru că Dan nu-i sacrifica niciodată calitatea, nici nu admitea ordinele oficiale. Cum să temporizezi, cum să te joci cu timpul, cum să-l transformi în aliat? O lecţie! Secolul, dincolo de ironiile suscitate pentru întârzierile sale istorice, a demonstrat calităţile „lentorii“ ca subterfugiu pentru a apăra valorile unei publicaţii devenite pentru noi toţi, atunci, modelul ce deschidea un orizont de aşteptare, un orizont comun, astfel întrezărit. Orizont ale cărui repere Dan Hăulică le desemna cu justeţe şi precizie şi pe care extraordinarul colectiv pe care-l reunise în jurul său şi, de asemeni, colaboratorii pe care-i solicitase se străduiau să-l atingă. Orizontul n-a fost la Secolul un miraj înşelător, ci un ghid salvator. El îi era indispensabil lui Dan Hăulică… şi, totodată, nouă. În România anilor ’7O el a fost marele nostru european. Şi, dacă azi primesc premiul Academiei Franceze pentru francofonie, lui i-o datorez şi lui i-l dedic […]
