Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe de veghe, în noaptea bucureşteană, care ne cuprindea protector, şi numai luminile redacţiei străpungeau întunericul de afară. Ne despărţea doar o uşă deschisă, din cadrul căreia se decupa figura sa aplecată pe foile de scris, ca într-un tablou; eu rămâneam în aşteptare lângă maşina de scris, care-mi ţinea companie.
Scria mult, aşternea idei după idei, la multe renunţa şi, din noianul de cuvinte aşternute, supravieţuia puţin, el sacrificând fără milă ce nu-i era pe plac.
Era exigent în tot ce făcea şi şlefuia cuvântul şi ideea până la ultimul sens profund. Avea o putere de muncă uriaşă, născută din spiritul tenace al căutării misterului creator. Muncea până la martiraj, ca un ascet răspunzând slujirii frumosului.
Era un „aventurier“ al scrisului, care pleca la drum aidoma căutătorilor de aur pentru a găsi, trudind, pepitele strălucitoare.
L-am surprins într-o noapte doborât de oboseală, aţipit de-a lungul braţului său stâng, în loc de pernă, peste hârtii, parcă protejându-le, pe marginea jumătăţii sale de birou. Părea un Christ coborât de pe cruce. […]
