În 1992, cu prilejul înregistrării de la sediul Secolului 20, îl regăseam pe Dan Hăulică, pe care în ziua de 22 decembrie 1989 (sper că nu mă înşală memoria asupra datei) îl condusesem pe culoarele Televiziunii Române, până în Studioul 5, pentru a intra în direct, pe postul naţional. Erau zilele încinse ale Revoluţiei române, pe care azi ezităm s-o mai numim aşa, în faţa argumentelor că ar fi fost o lovitură de stat. Cele două nu se exclud. Orice ar fi fost însă, copleşitorul sentiment al eliberării şi entuziasmul acţiunii comune ne însufleţeau pe toţi, pe atunci. Iar acestea au fost autentice. Ţin minte că m-a surprins Cornelia Rădulescu, când m-a rugat să merg şi să-l conduc pe dl Hăulică în studioul 5, ca să se adreseze naţiunii.
Îl ştiam din texte, dar mai ales din vorbele sale, în care se aşezau straturi şi straturi de cultură, cu care saluta deschiderea vreunei expoziţii importante. Prolix, ricanau invidioşii.
Hăulică a fost, vreme de câteva decenii, cel mai exact barometru al artei contemporane. A simţit, cu al nu ştiu câtelea simţ, valoarea culturală şi şi-a folosit toate mijloacele, avuabile şi inavuabile, pentru a crea şi a menţine un climat al performanţei artistice româneşti, în ciuda presiunilor ideologiei de partid. A fost un mentor atât pentru artişti, cât şi pentru public. Unul de elită, desigur.
A fost un spirit de o maximă generozitate intelectuală, a „crescut“ nu puţini artişti, pe care i-a „contemplat“ din perspectivă europeană, în ciuda presiunii şi a îngrădirii comuniste.
Hăulică a creat la noi ceea ce francezii numesc „climat“, acea atmosferă ce permite spiritului să înflorească. Pentru multe generaţii, el a adus departele, aproape. Cu ce preţ, numai el a ştiut.
Iar revista Secolul 20 i-a fost instrumentul perfect. Lui şi revistei pe care a condus-o atâţia ani îi datorăm faptul că am ieşit cu intelectul necontorsionat din comunism. Ca şi tuturor cărţilor pe care le-am putut citi.
Cu stilul său aristocratic, bănuiesc că nu i-a fost uşor să negocieze cu politrucii culturali şi eminenţele cenuşii ale epocii comuniste, aşa cum nu cred că s-a simţit în largul său nici printre les nouveaux riches ai tranziţiei. S-ar putea ca mandatul de ambasador la UNESCO să-l fi făcut fericit, fiindcă i se potrivea perfect.
Am realizat împreună, acum câţiva ani, un documentar despre Vasile Gorduz. Mi-l amintesc pe Dan Hăulică, în atelierul plin de lucrări, pe care Silvia Radu urma să-l golească, după dispariţia sculptorului. Între toate aceste forme atinse de mâna artistului basarabean, care a scrutat înaltul, dinspre nimicnicia humei, Hăulică, cu fularul său roşu, părea la el acasă, în spaţiul acestor haiku-uri în piatră.
La senectute, Academia nu i-a acordat lui Dan Hăulică statutul de membru deplin, fiindcă, s-a spus, nu are operă. Greşit. Fenomenul artistic românesc contemporan are forma pe care o are şi datorită acestui primus inter pares, care a fost Dan Hăulică.
A plecat dintre noi cu prea mare discreţie. Lăsând în urmă o boare de regina nopţii. O lume de gânduri. Şi câteva rafturi de Secolul 20.
Noiembrie 2014
SANDA VIŞAN