Îndrăgostit de medicină pentru că iubea oamenii, îndrăgostit de muzică, de literatură pentru că îi ofereau şansa de a vedea lumea în altă ipostază decât cea medicală, Nicolae Cajal era prietenul devotat al multor oameni de cultură, al multor artişti şi şarmul său îl făcea un musafir dorit în toate cercurile elitei culturale bucureştene, dar şi din alte locuri din lume (Boston, Canada, Israel etc.). Alături de iubita sa soţie Bibi, aduceau încrederea şi buna dispoziţie, pacea şi înţelepciunea.
Inamic temut al snobismului, parvenitismului intelectual şi imposturii, Nicolae Cajal aplica o terapie eficientă celor bolnavi de aceste maladii: râsul. Simţul umorului îl însoţea permanent şi îl făcea să fie cel mai tonic confident pentru mulţi.
O întâmplare izvorâtă din această atitudine blând ironică faţă de cei care pozau în mari susţinători ai inovării artistice avea să genereze un text literar care a inspirat mai mulţi regizori şi actori – deja cunoscutul Alogic 14.
El însuşi un promotor al noului şi inovării, Nicolae Cajal admitea că nu toate tipurile de expresie artistică de avangardă îl convingeau să le devină adept.
Aşa s-a întâmplat şi cu opera lui Eugen Ionescu, pe care îl cunoştea personal. Tata încerca să descopere resorturile savant ascunse ale textelor ionesciene pentru a găsi semnificaţiile profunde, dar abordarea lui onestă îl făcea ţinta ironiei snobilor şi amatorilor de forme fără fond, personaje cărora, la rândul său, se amuza să le facă farse sau chiar să le provoace la lungi dezbateri.
Reconstrucţia în lumi paralele cu o altă sintaxă, a lumii noastre destul de deformate deja, i se părea un exerciţiu interesant, dar a cărui receptare cerea un alt tip de lectură pe care cititorul/receptorul trebuia să şi-l formeze.
Noul model de lectură presupunea un lung exerciţiu care nu avea nimic de a face cu activităţile de timp liber. Tata credea că întâlnirea cu opera de artă, fie că vorbim de literatură, de muzică, de artele plastice este un demers de perfecţionare individual, ce trebuie îndeplinit cu aceeaşi seriozitate cu care studiezi un text de ştiinţă, iar noua formulă literară propusă de Eugen Ionescu cerea un nou model de competenţă de lectură.
Spre deosebire de tata şi de alţii care, ca şi el, acceptaseră provocarea şi îşi propuneau să îşi formeze modelul de lectură, existau „falşi sacerdoţi“ care se declarau seduşi gata şi îşi asumau rolul de promotori ai noii literaturi, îndreptăţiţi să sancţioneze pe cei care încă se îndoiau. Tata gusta din plin dezbaterile cu unii dintre aceşti „docţi“.
Convins că nici un fel de exagerare într-un sens sau în altul nu poate fi de folos, tata îşi mărturisea deschis nevoia de a-şi forma savoir-ul pentru a putea accesa acest altfel de poetică şi căuta un mijloc să-şi ia revanşa faţă de criticii săi snobi care îl acuzau de „conservatorism“.
Hotărât să dea o replică pe măsura acuzaţiilor de „clasicist înrăit“, de conservator în ale artei, Nicolae Cajal vine într-o bună zi acasă şi scurtând puţin ceremonialul de bun venit al copiilor de la şcoală, anunţă că are ceva de lucru şi îi cere mamei să nu lase pe nimeni să îl deranjeze preţ de două ceasuri.
Zis şi făcut. Scrie, scrie şi iarăşi scrie. Termină de scris şi, cu un aer poznaş, anunţă că este în posesia unui text primit de la Eugen Ionescu.
Textul era semnat chiar Eugen Ionescu.
Mândru de privilegiul de a deţine un asemenea trofeu, le spune viitoarelor sale victime că tocmai a primit un pachet de la Eugen Ionescu şi că în pachet se află un manuscris al acestuia, un text cu titlul Alogic 14 şi virusurile.
Textul zboară din mână în mână şi entuziasmul nu mai are limite. Alogic devine vedeta lumii bune din Bucureştii anilor 1960.
Mulţumit că a reuşit să facă textul să circule, tata pregăteşte lovitura şi anunţă senin că Alogic este propria sa creaţie şi nu a lui Eugen Ionescu, iscălitură care trebuia să fie argumentul decisiv pentru toţi cei care ar mai fi avut vreo urmă de îndoială cu privire la prezumtiva paternitate ionesciană a textului.
Amuzaţi de lovitura de teatru, dar afectaţi de faptul că flerul de „cunoscători“ nu i-a ajutat să descopere la timp parodia, câţiva dintre cei păcăliţi au păstrat, o vreme, distanţă faţă de casa noastră.
În fond, tata spunea doar atât prin acest deja celebru Alogic: „eu vreau să înţeleg lucrurile pe care mi le asum şi nu să pretind că înţeleg, că îmi asum lucruri pentru că aşa face lumea bună. Este un fapt de onestitate intelectuală să îţi accepţi limitele, chiar dacă îţi propui să le depăşeşti. Cât despre voi, care spuneaţi că înţelegeţi literatura ionesciană, ar fi trebuit să depistaţi fake-ul dacă eraţi iniţiaţi în arta poetică a autorului pe care eu doar l-am imitat. Onestitatea lui Nicolae Cajal nu doar în ştiinţă, ci şi în viaţa publică şi în statutul intelectual pe care şi l-a asumat a fost unul din temeiurile valorii morale la care a aspirat mereu ca profesor, cercetător, cetăţean.
Mărturisesc că până astăzi nu am un răspuns definitiv la întrebarea: nu cumva tata avea o ascunsă vocaţie pentru literatură, pe care a reprimat-o din teama de mediocritate?
Beneficiar al unor adevărate cursuri de istorie a culturii, a literaturii în casa părinţilor săi, uneori având privilegiul de a cunoaşte direct mari personalităţi, tata avea cultul educaţiei culturale de tip enciclopedic, aşa cum puteai descoperi la toţi marii oameni publici ai perioadei interbelice, la toţi medicii care, în răgazul scurt pe care li-l lăsa viaţa profesională, erau fie muzicieni, fie poeţi etc., unii chiar de mare talent.
Nicolae Cajal considera că această dimensiune artistică însemna un important punct de sprijin în teribila misiune de a salva vieţi omeneşti.
Impostura profesională, intelectuală nu-l lăsau indiferent pe tatăl meu şi pentru că, de multe ori în viaţă, a fost silit să constate că acestea au generat multe pagube, au făcut multe victime în rândul celor care îi înfruntau pe impostori, semidocţi, snobi,etc.
Medicamentul predilect la care recurgea Nicolae Cajal în astfel de cazuri era râsul şi aşa s-a născut şi Alogic 14 şi virusurile – ca un vaccin contra imposturii, formelor fără fond, negării dreptului la libertatea de a gândi. […]
