Impus sau consimţit, exilul pare să facă parte din fibra noastră naţională. De la Bălcescu, Elena Văcărescu sau Constantin Brâncuşi, până la trioul consacrat: Eliade — Cioran — Ionesco sau Matei Călinescu, Ion Vianu, Mircea Iorgulescu — şi lista poate continua — „blestemul“ surghiunului loveşte sistematic cultura română. Nu iartă nici scriitorii, nici muzicienii, nici artiştii plastici, slujbaşi ai Creaţiei, în genere.
Sigur că nu vom cădea în capcana generalizărilor abuzive, a categoriilor globale ce nasc stereotipuri culturale prin care se manifestă identităţile colective. Ştim că, în fapt, avem de-a face cu imaginea noastră despre noi înşine şi cu felul în care ne percep ceilalţi. Cu bunele şi cu relele unui astfel de mecanism. Avem şansa de a trăi două existenţe, una reală, pe care ne-o reprezentăm în felul nostru, şi alta, trăită prin ochii celorlalţi, dar, cum spunea Seneca, cel „Mai adesea suferim din cauza părerii, decât din cauza realităţii“. Identitatea comunitară este, nu o dată, o povară greu de purtat, fie atunci când vrem să ne disociem de un defect „naţional“, fie când ne atribuim o calitate „naţională“ pe care ne-o dorim a fi şi individuală. Greu de jonglat cu ambele ipostaze ale imaginarului!
Conştienţi aşadar de riscul unei astfel de abordări, nu ne putem împiedica să nu observăm un anume „talent naţional“ de a ne izgoni valorile sau de a le aduce în starea de a se extirpa din geografia autohtonă. Nici Caragiale nu face excepţie. Motivele pentru care s-a autoexilat la Berlin ne sunt dezvăluite de Dimitrie Gusti:
„În diferite rânduri Caragiale mi-a arătat motivele care l-au îndemnat să-şi aleagă ca domiciliu al ultimilor săi ani oraşul Berlin.
S-a stabilit acolo, şi nu în Dresda sau München — oraşe mai artistice şi mai liniştite —, pentru că Berlinul era capitală şi încă, pe vremea aceea, una din cele mai importante din lume. ‹‹Să ştii, doctore — îmi spunea el —, totdeauna şi oriunde vei locui, să preferi capitala, căci ea este centrul vieţii.››
A preferat Caragiale Berlinul înaintea altei capitale europene şi pentru că berea blondă berlineză — Schultheiss-hell — era mai excelentă ca în alte părţi, mai ales ţinută, ca la el, zi şi noapte, la o anumită temperatură.
În sfârşit, a plecat din ţară, într-un exil voluntar, nu numai pentru că, aşa cum credea, era nemulţumit că nu i s-a dat atenţia cuvenită, dar mai ales fiindcă voia să scrie o nouă piesă de teatru — pentru care luase şi angajamente precise cu conducătorul de atunci al Teatrului Naţional, Al. Davilla —, o piesă ce avea să redea societatea românească din Scrisoarea pierdută, după scurgerea ca la 40 de ani.
Pentru desăvârşirea acestei opere avea Caragiale nevoie de concetrarea şi liniştea, ce-i oferea cu prisosinţă unul din cele mai noi cartiere ale Berlinului, Wilmersdorf.“
Dacă dăm crezare unei scrisori inedite adresate lui Vlahuţă, plecarea din ţară a lui Caragiale, în 1905, este efectul profundei dezamăgiri produse de tratamentul public ce i se aplicase, peste care Gusti trece cu binecunoscuta-i delicateţe: „Pentru nimic în lume n’aşi părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceeace am văzut, să mai sufăr ceeace am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M’am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n’am ce căuta într’o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.“ Este de notorietate faptul că, dincolo de contestări, insuccese sau „şicane“ diverse, punctul culminant al lehamitei caragialiene l-a constituit „afacerea Caion,“ din cauza căreia a devenit subiectul unui enorm scandal de presă şi de justiţie (1901–1902). Caragiale a fost acuzat public de către un obscur-frustrat publicist (apropo de „tarele naţionale!“) cum că ar fi plagiat drama Năpasta, după un autor ungur Kemény Istvan. Deşi plagiatul nu a fost dovedit, deşi pledoaria lui Delavrancea, care l-a apărat pe Caragiale, a făcut istorie, calomniatorul, prim redactor la Revista literară, A. Ionescu-Caion, a fost achitat. Q.e.d.! […]