S-au spus lucruri interesante aici de către oameni cu care nu prea vă întâlniţi la şcoală, de aceea aţi venit în număr atât de mare în această seară. Am fost invitat în principiu să vă vorbesc, ca să vedeţi ce se întamplă cu producţia voastră, a arhitecţilor, văzută de un neprofesionist, deci cam care este viziunea de la firul ierbii a eforturilor pe care le faceti voi. Dar am venit să vă vad şi reacţiile.
Tema discuţiei — eu mă întorc puţin la ce s-a prezentat la început — este: ce şanse are să fie recuperată turistic arhitectura totalitară. Folosesc acest cuvânt pentru că am văzut că figurează şi în program şi mie mi se pare foarte important (îndeosebi prezentările de detaliere a epocilor de arhitectură între anii 1940 şi 1960 mi se par foarte interesante) să pot să spun că intuiam cu ochiul meu de neprofesionist nişte diferenţe în arhitectura din Bucureştii Noi, de exemplu, în anii ’50, făcută de ofiţerii ruşi şi ce s-a întâmplat mai încoace.
Foarte mulţi apropiaţi ai mei, prieteni şi altfel de relaţii, au fost arhitecţi şi au făcut facultatea de arhitectură la Bucureşti, deci sunt oarecum familiarizat şi cu poveştile despre nişte profesori, inclusiv cu poreclele lor, de la Sandu Grasu la Sandu Prohibitu. Am fost pus să fac pe negrişorul, să randez planşe, am auzit şi poveşti ale arhitecţilor care proiectau la Carpaţi Casa Poporului şi am vazut cu ochii mei cum îl foloseau ca sursă de inspiratie pe Speer îmbrăcat în Casa Scânteii. Am deci şi o viziune din interior.
Mărturisesc că acum, dacă ar trebui să punem ordine în concepte, discutăm despre patru entităţi. La mijloc este obiectul produs de arhitect. El a fost generat de arhitectul propriu-zis şi de beneficiarul proiectului. De partea cealaltă era utilizatorul (vorbim de apoca totalitară). Astăzi adăugăm un al cincilea element, privitorul-viitor turist din afară, „japonezul“. Când mă uit la acest produs văd dincolo de el, din păcate, pe beneficiarul principal, care a fost acea sursă de ideologie, Ceauşescu de exemplu. Şi percepţia mea este aburită de imaginea mea despre Ceauşescu în aşa măsură, încât nu mai văd detaliile de arhitectură, eu nu „trăiesc“ clădirea aşa cum a fost ea gândită de arhitect, în relaţia lui uneori mai şireată, alteori mai umilă cu beneficiarul. Dar este important să pot face trecerea de la percepţia lui Ceauşescu la percepţia casei făcute pe timpul lui Ceauşescu. Iată de ce acest program este foarte important. El creează posibilitatea să priveşti dincolo de stereotipuri, să treci peste acea idee care se naşte în privitor, cum că o chestie e dramatică pentru că a fost produsă în acei ani dubioşi, negri, trişti.
Toate situaţiile sunt diverse dacă le iei la bani mărunţi. În mare, cifrele acelea despre spaţiul locativ pe cap de locuitor mie mi-au părut foarte interesante. Să nu uităm că vorbim de un beneficiar pe care l-am uitat puţin în discuţie — beneficiarul cap de locuitor. Capul de locuitor intervenea într-un fel, în proiect, numai prin intermediul unui om de partid. [Vorbind despre proiectul lui Şerban Sturdza] el ar fi putut să fie şi un medic, dar care se gândeşte la beneficiar şi vorbeşte cu un arhitect şi îl convinge că trebuie să ne gândim şi la oamenii care dau sânge, trebuie să construim şi cu gândul la ei. Dar astea sunt situaţii rare.
Sigur, uneori ai prilejul să faci o casă pentru un anume beneficiar. Dar în România, în acea perioadă, s-au făcut case pentru capul de locuitor. Ideea de studiu de antropologie, ideea de comunitate căreia să i se adreseze o cladire era nulă. [Capul de locuitor] a trăit şi în case făcute înainte de razboi şi în blocuri. Aici totuşi nu trebuie să uitam termenul cel mai simplu şi clar, anume standardizarea. Am un prieten care a făcut „Mincu“ şi care, în primii doi ani de activitate, a proiectat numai panouri de protecţie contra incendiilor, lui îi revenea doar panoul: unde punem târnăcopul, găleata şi extinctorul pentru clădiri gata făcute.
În această configuraţie, dacă ne uitam peste timp, umbra lui Ceauşescu a fost mult mai vizibilă după cutremur. După cutremur s-a întâmplat ceva. Ceva care s-a adaugat la vizita în China şi în Coreea de Nord şi care i-a creat o aşteptare, un model de arhitectură. Nu degeaba Anca Petrescu a fost în Coreea de Nord ca să se inspire pentru Casa Poporului.
Pe lângă arhitecţi, la Casa Poporului a lucrat şi cuplul Ceauşescu direct. Au mai pus mâna şi au mai desenat şi ei. A fost o creaţie mult mai interactivă. Dar, lăsând la o parte faptul că e a lui Ceauşescu, clădirea pe care o avem în faţă emite totuşi mesaje în proporţii diferite. Uneori domină mesajul ideologic. Eu pot să citesc această clădire ca pe o clădire totalitară, dar pot să o citesc şi ca pe o volumetrie, ea are nişte proporţii, şi ca volum şi de detaliu, care nu permit să îi defineşti scara. Numai dacă pui un om alături îţi dai seama. Cazuri ca acesta sunt şi în interbelic, vorbim de inspiraţia mussoliniană, eu ştiu câteva. Clădirea guvernului, de pildă, transmite mesajul totalitar. De la altfel de clădiri eu primesc un mesaj care este totalitar. Mă pune la punct, eu sunt un cap de locuitor. Nu sunt cetăţean. Relaţia de beneficiar al arhitecturii într-o ţară totalitară trebuie transmisă, aşa cum s-a spus aici, trebuie să se simtă din faţadă. Faţada trebuie să fie într-un anume fel. În spate te mai joci. Dar astea sunt mesajele, acesta trebuie să fie în principiu traseul turistic al „japonezului“.
Eu am mai trăit însă momente din astea şi ştiu că unele din produsele cu mesaj totalitar au dedesubt un oraş care a fost asasinat pentru a putea fi făcute. Poţi să faci şi turism pe subiectul holocaustului. Auschwitz este un loc cu destinaţie turistică. Punctul meu de vedere este că, dacă aceste obiecte devin ţinte turistice, pentru „japonez“ ele ar trebui însoţite de mărturii despre oraşul care a fost asasinat pentru ca ele să existe. Dacă eu încep să le transform într-un obiect de adoraţie precum piramidele din Egipt, asta este din punctul meu de vedere o crimă culturală.
Şerban Sturdza spunea că totalitarismul nu a murit în România. Astăzi mai avem nevoie de explicaţii [pentru a înţelege] de ce este nevoie de tăierea unei artere, a unui bulevard mare cu patru benzi care să lege, „ca în orice capitală civilizată“, guvernul de parlament. Ca să îl avem la summitul NATO, când au venit aici delegaţii străine din multe ţări, dar care nu ar fi putut să se plimbe cu girofarul prin Bucureşti, pentru că se împotmoleau imediat ce treceau de Magheru. Ca putere trebuie să ai loc unde să te înfoi, deci e nevoie de un bulevard larg, chiar dacă sub bulevard îngrop Hala Matache, las un cartier care putea deveni interesant pentru „japonezi“ dacă îl studiai ca lumea. Mai adaug un element care mi s-a părut definitoriu pentru nevoia unui bulevard de genul acesta: În sfârşit pelerinii care vor veni la Catedrala Mântuirii Neamului nu vor trebui să mişune pe Magheru şi vor avea un traseu foarte clar…[…].