„Cu mai bine de 70 de ani în urmă, când eram în primele clase la liceul „Matei Basarab“, atins şi eu de „boala“ bătrânului meu profesor şi director Nae Ionescu-Barbă, mare bibliofil şi colecţionar de nenumărate rarităţi, am cunoscut un anticar foarte bătrân — Pohl — pe a cărui firmă scria „casă de incredere“, întemeiată în 1859“.
Aşa începe istoricul George Potra, un capitol din „Bucureştii de ieri“.
Şcolar fiind, cu ghiozdanul în spate, cu tăbliţa din ardezie (nu moderna tabletă), cu buretele galben atârnând asemenea unei cozi care se bălăngănea, eram foarte mândru de şapca de „şcoler“ şi de matricola de pe braţ, ambele având brodate însemnele şcolii.
Inscripţionările cu fir de aur, erau confecţionate cu mare iscusinţă, uneori, pe loc, de către maeştri ceaprazari, aflaţi pe strada care cobora din Calea Victoriei, străjuită de „Galeriile Lafayette“ (Magazinul Victoria) şi „Hotel de France“ (Clădirea BRCE) şi se oprea, unde credeţi? Direct la „Casa Anticarilor!“
De câte ori mergeam în zonă cu tatăl meu, dădeam o raită la toate anticăriile din această construcţie, aproape circulară, care găzduia minunăţii ale tiparului, cărţi, ziare, reviste, fotografii, gravuri, afişe, şi uneori lucrări de pictură.
Deseori, ajungeam ceva mai departe pe cheiul Dâmboviţei, la podul Mihai Vodă, dominat de impunatorul bloc „Isvor2“, unde se găseau negustori ambulanţi de cărţi, care purtau un nume ce mi se părea ciudat: „buchinişti“. Erau de fapt o faimă a „Micului Paris“.
Dacă breaslă ceaprazarilor a dispărut şi termenul trebuie căutat în dicţionar, cea anticărească rezistă, încă, ofensivei nemiloase a internetului.
Toată nebunia asta frumoasă, a anticariatelor, a început cu Leon Alcalay, băiat fără prea multă şcoală, dar cu intuiţie şi mai ales cu dor de muncă, care şi-a instalat două dulapuri cu cărţi, la răscrucea Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei), cu bulevardul, Elisabeta, care tocmai se contura, pe locul unde se află astăzi Hotel „Bulevard“ (iniţial „Herdan“).
Şi cu toate că afacerea cu cărţi era la început şi toţi „vânau centrul“, un om abil, Pinath, face ca prin prăvălia sa din Calea Văcăreştilor, să treacă la ceas de amiază, mai toată puştimea şcolită, fiii micilor burghezi, cărora nici prin gând nu le trecea că odraslele lor hălăduiesc prin mahalalele oraşului.
Apoi, au urmat anticarii şi dulapurile lor care gemeau de tipărituri, plasaţi între calea Victoriei şi strada Academiei, pre al lor lume: Eschenazy, „cel mai preţuit prieten şi furnizor al cărturarilor“, Pohl, Weissmann, Polach, Weinberg şi cuartetul Pach (tata şi trei fii).
A urmat migrarea spre Brezoianu, cam unde ar fi „Hotel Cişmigiu“, şi apoi s-a trecut bulevardul Elisabeta pe locul actualului „Hotel Central“, caravana de ateliere fotografice, „panorama lui Braun“, „trageri la semn“, menajerii şi alte ciudăţenii ajungând până la malul dâmboviţean, constituindu-se, epicentrul comerţului cu carte. Aşa că, neînfricaţi pe arşiţă, neînfricaţi pe ger, anticarii se dovedesc oameni de fier, rezistând în faţa dulapurilor doldora de cărţi, care de care mai atractive.
Profesorul Iorga îi vizita şi era un mare cumpărător. El va fi cel care va pune o vorba bună la primăria bucureşteană, care, după 1910, va construi acea „Casa a Anticarilor“, demolată în obsedantul deceniu, tot de către edilii capitalei.
În acel Bucureşti interbelic, într-o lume eteroclită a Miţei biciclista şi a anticăresei Madam Batişte, a lui Azur Muşoiu( băiatul lui Panait) sau al lui „Nathan der Weise“ (Nathan înţeleptul), centrul de greutate se muta în Dudeşti la hala de vechituri, dar totodată, se construieşte în preajma casei anticarilor, o nouă rotondă (actualmente Policlinică M.A.I.), după proiectul arhitectului şi plasticianului Van Saannen. Aici tronau fraţii Bârcă, Titu Vasilescu, Laura Gh. Cardaş, şi chiar un chestor de poliţie, Daschievici.
La uraganul politic din 1944, totul a luat o altă cale. După 1948, iau fiinţă anticariatele de stat, în care s-au înghesuit cărţi ale celor ce le strânseseră în decenii de bogăţie şi de pricepere, şi care, acum, fiind financiarmente „strânşi cu uşa“, de către puterea populară, se despărţeau de ele cu inimă zdrobită.
Din această perioadă „lefegii“, cei mai importanţi au fost: Enescu, Berceanu, Sterescu (la vremea lui fost gazetar), sau supravieţuitorul Simion Mihuţă.
După 1989, din nucleul ambulanţilor de pe scările metroului de la Universitate, o serie de tineri, cu mai mult sau puţin noroc sau pricepere, au deschis dughene, începând cu simple mese, apoi eternele dulapuri ale deschizătorilor de drumuri, migrate din faţa în spatele şi apoi din nou în faţa Universităţii, volatilizate într-un final de către onor consilierii generali.
Aşa a germinat şi anticariatul „Unu“, pe Academiei, stradă de rezonanţă pentru gazeturi şi bucoavne.
Trei tineri şi-au unit gândurile şi forţele într-o simbiotică armonie de cărţi si obiecte (pictura, sculptura, hărţi, mic mobilier) oferind vizitatorului o magnetică relaţie de atracţie.
În atmosfera în care frumosul este la el acasă, serile în care se lansează lucrări de referinţă au devenit familiare, mai ales când armonii sonore, datorate unor moştri sacri, întregesc imaginea de ambient cultural: răsplata oazei cuvintelor potrivite, pentru „muşteriii“ ei!