Am cunoscut-o pe GETA BRATESCU fiind încă student la Institutul de Arte Plastice de la Bucureşti, într una dintre vieţile mele anterioare. Şi, deşi mă uitam la ea de sus, din cauza înălţimii ei, nu puteam decât s o privesc de jos, artistic vorbind.
Nu mai ţin minte când am avut ocazia s o fotografiez – şi pe Mihai, soţul ei – în podul unde locuia scenograful Lucu Andreescu. Un pod pentru mine magic, eu care locuiam într o cutie rectangulară din Balta Albă.
Când am plecat din România, am luat cu mine doar trei fotografii cu ei. Două cu Geta (un portret făcut acasă la ei şi o imagine furată la un vernisaj), a treia cu Mihai în acel pod. Alte câteva imagini i le-am dat ei şi am uitat de ele.
De câte ori m-am întors să-mi văd părinţii, încercam s o revăd. O vizită în Bucureşti fără s o vizitez sau să-i telefonez măcar, mi s-ar fi părut incompletă.
Uneori mă apucă cheful să desenez, dar de cele mai multe ori văd în faţa ochilor desenele ei atât de simple şi proaspete. Şi atunci, cu părere de rău şi invidie, pun carnetul de desen la loc şi îmi caut aparatul de fotografiat. Cel puţin sunt un fotograf bun. În sfârşit, not bad, cum zic englezii.
