And roll away the reel world,
the reel world, the reel world!
James Joyce
„Ce vă interesează?“ era întrebarea pe care o primeam invariabil de la tarabagiii din târgul de vechituri în timp ce căutam prin teancurile lor cu poze. Habar n‑aveam ce să le răspund pentru că nu căutam ceva anume. Aflam asta doar în momentul în care găseam imaginea.
Odată l‑am întrebat pe tipul de la care se întâmpla să iau cele mai multe poze, de unde face rost de ele? Mi‑a spus că merge pe la centrele de colectare a hârtiei şi acolo se întâmplă să găsească tot felul de hârtii printre deşeuri, inclusiv diplome, scrisori, fotografii… Aşadar, imaginile lui erau preţuite la greutatea hârtiei pe care erau aşternute.
Orice fotografie împarte lumea‑n două: prezent şi memorie, gemene. Dar şi altfel: de‑o parte nimicul şi de cealaltă, o lume iluzorie, dar tot atât de prezentă cât fosta ei prezenţă.2
Într‑unul din eseurile sale intitulate „Răzgândiri“, scrise între 28 noiembrie şi 9 decembrie 1983, Nichita Stănescu traduce un vers goethean care, de altfel, se regăseşte în cele mai banale definiţii ale fotografiei, acela referitor la reţinerea unui moment temporal, „Opreşte‑te secundă, o cât de frumoasă eşti“, despre care poetul afirmă: „…este unul dintre puţinele versuri care exprimă adevărul. Dar ce este acela adevărul decât deteriorarea realului prin logică? Cine are nevoie de adevăr când nevoia noastră fundamentală este de real?!“ Luând acest fapt ca pe un dat, putem spune despre fotografia vernaculară, care este constituită în mare parte a ei din imagini lipsite de logică (poze găsite mai mult sau mai puţin întâmplător, arhive descompuse, imagini fără nume, fără context, lipsite de orice informaţie etc.), că alcătuieşte poate cel mai adevărat gen de fotografie ca reprezentare a realului.
Dar asta nu înseamnă că este pur şi simplu echivalentul ciné‑vérité‑ului din film, pentru că realismul din fotografia vernaculară nu se află în lucrurile şi personajele prezentate în multitudinea de imagini ce o constituie, ci în modul în care privitorul este dispus să aibă de‑a face cu ele. Altfel spus, nu materia vieţii constituie realismul său, ci forma ei. Ideea este, prin urmare, că aşa numitul interes dramatic nu are valoare estetică în fotografie, dar constituie, totuşi, o necesitate mecanică, iar raţiunea acestei necesităţi îşi are originea în legea generală a sufletului omenesc. Şi tocmai această nevoie a sufletului face să căutăm în fotografia vernaculară o înregistrare, o captare a unui anumit moment din existenţă şi anume acela care ar surprinde starea de graţie. Care, dacă ar fi să conchidem în nota poetului, reprezintă acea stare în care „memoria poate fi acceptată ca accident al unui posibil viitor“. […]
1 ‑Pentru acest articol am folosit, conform procesului de auto‑devorare întâlnit în siderurgie după anii ’90, idei şi parafrazări din următoarele numere ale revistei Secolul 20: nr. 9 din 1967, „Convorbiri cu Borges“; nr. 6 din 1977, René Berger – Mutaţia Semnelor; nr. 7‑8 din 1976, Horia Bernea; nr. 289‑291, an nespecificat, precizat drept „număr omagial“, despre Nichita Stănescu; nr. 4 din 1969, Alberto Moravia şi José Ortega y Gasset; nr. 8 din 1974 despre experimentul Ronconi; nr. 7‑8‑9 din 1985 despre James Joyce; nr. 1 din 1972, Walter Benjamin cu, în traducerea de atunci, Opera de artă în epoca reproductibilităţii ei tehnice; nr. 1 din 1967, Radu Varia în dialog cu Brassaï. În niciunul din numerele amintite mai sus nu se vorbeşte despre fotografia vernaculară.
2 Parafrază din Oglinzile de Petru Creţia.