Nu numai mirosul lipiciurilor utilizate de doamna Brătescu pentru colaje, ci și al hârtiilor, cu diferitele lor parfumuri, m‑a atras. Ordinea din dezordonata multitudine a lucrurilor din atelier. Cum anumite poziționări ale uneltelor semănau cu ce se întâmplă în ordinea faptelor pe o foaie de hârtie, mai târziu evoluând să fie poate chiar o lucrare. Mobilierul, de exemplu dulapurile pentru desene, îmi surâdeau ca niște fețe cu multe buze subțiri. Unelte, foarfeci argintii cu limbi imense îmi revin în amintire din acest univers din vara anului 1983, unde, copil fiind, „ordinea diferită“ m‑a fascinat. Sfori, ațe colorate și țesături înmulțeau culorile vii din acel spațiu liber și opus de ce era afară; de lumea aceea foarte gri, cu toate nuanțele zidurilor murdare, ale tencuielilor parțial căzute din București și cu praful care era în oraș, atât de la demolările începute, cât și din pământul pe care‑l aduce aerul uscat vara. Din miile de nuanțe de gri, ca gama restrânsă care se și practica în școlile de artă ca soluție supremă într‑o gândire strict socialist‑progresistă, ca unică lecție pentru un canon controlat, deodată mă regăseam în libertatea adevăratelor culori și a materialelor fine, tangibile, din atelierul artistei.
Revenirea Getei Brătescu, după întreruperea din motive politice, ca studentă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, unde s‑a dedicat din nou studiilor cu un elan enorm, nu are legătură directă cu cursurile despre care scriu, dar vreau totuși să povestesc despre un ajutor pe care mi l‑a dat, fără să știe. Ori înainte de studenție, ori în primul meu an de facultate, în 1995, trebuie s‑o fi vizitat pe doamna Brătescu din nou în atelierul ei, la București. Mi‑a arătat, pe niște coli de hârtie mărișoare și ușor îngălbenite, nuduri. Și pofta cu care erau desenate m‑a izbit!