M-am întâlnit cu Ruxăndița Beldiman propriu-zis, față în față, și cu sentimentul de a comunica, de vreo trei ori.
Prima dată, s-a întâmplat în vara anului 1991; un an extrem de agitat și plin de evenimente pentru familia ei, dar și pentru mine. În octombrie 1990 Alecu Beldiman fusese ales președinte al Uniunii Arhitecților din România, iar funcțiile sale publice și activitățile în numele Congregației Arhitecților se întețiseră, așa că, în micul lor apartament din strada Ocolului, aveau loc, tot timpul, tot felul de evenimente și întâlniri; probabil, ele au avut o semnificație specială pentru devenirea arhitecturii din ultimii treizeci de ani.
1991, aș zice eu. Și aș pune această dată în legătură cu o schimbare de paradigmă în formarea și expresia arhitecturii românești. Dacă, în ultimul secol, arhitectura românească a avansat prin contribuția unor mici dinastii de arhitecți –Berindei, Cerchez, Enescu, Ion Socolescu, cu suita sa de frați, veri, unchi – , de la mijlocul anilor ‘90, intervine familia sau, să zicem, grupul Hariton-Beldiman, care a contribuit foarte mult la conturarea unei fețe proprii a arhitecturii românești. Putem spune că personajul – cheie al acestei familii era Dinu Hariton: arhitect absolut remarcabil, el a condus atelierul de proiectare pentru Piața Teatrului Național, de pe lângă Cabinetul Arhitectului – șef al Bucureștiului de la ora aceea, Horia Maicu. Așadar, el este autorul unei clădiri rămase timp de câteva decenii, cea mai înaltă din București, Hotelul Intercontinental, care a marcat Piața Teatrului Național și configurația acesteia. Dinu Hariton, al doilea soț al mamei lui Alecu Beldiman, a condus nu numai lucrările de proiectare ale Intercontinentalului, dar și toate conversațiile și tratativele cu echipa de consultanți americani, care a conseiat întreaga construcție, de la început și până la sfârșit.
Dinu Hariton realizase deja câteva mari ansambluri de locuințe colective de o mare subtilitate și de o mare exactitate compozițională, în nordul Căii Griviței, ansamblul Drumul Taberei și pe Șoseaua Ștefan cel Mare, exemplare pentru perioada anilor ’60 -’70 din arhitectura românească. Acesta este Dinu Hariton, să zicem progenitorul unui nou grup de arhitecți, un grup de tineri bărbați care au preluat inițiativa convenției arhitecturale.
Fiul său, Costea Hariton, a fost primul arhitect – șef, al Bucureștiului după 1990. La încheierea mandatului, a redactat un raport care, dacă ar fi fost mai larg cunoscut, cărările organizării arhitecturii și urbanismului post-decembrist ar fi fost mult mai clare și mai eficace. Sper ca acest excepțional document să nu se piardă și să fie publicat: va sprijini istoria tranziției bruște la o societate deschisă.
Poate cel mai vizibil, însă, și cel mai activ din acest grup rămâne Alecu Beldiman, tatăl Ruxăndiței.
Locuia destul de aproape de mine, într-un mic bloc realizat în anii ’30, pe o mică stradă între Vasile Lascăr și strada Romană, strada Ocolului, cu o mică curte împărțită în două, cu un paddock unde erau adăpostiți câinii din cartier abandonați și luați sub ocrotire de mama lui Alecu, doamna Anița Goga. Acolo se întâmplau întâlnirile și, cu siguranță, Ioana, mama Ruxandei a avut de muncit pentru a primi pe toată lumea care se perinda prin București și care era, neapărat, invitată la Alecu acasă. Perioadă de mare efervescență: avea să urmeze foarte curând un congres decisiv al lumii internaționale a arhitecților, unde instinctul acestui mare organism birocratic a intuit exact și imediat potențialul remarcabil al programului politic pe care-l lansa la acea oră Alecu Beldiman la București, în România, așa încât l-a propulsat în scurtă vreme și cu foarte multă energie spre vârfurile ierarhiei: curând, Alecu a devenit vicepreședinte pentru Regiunea a II-a a Uniunii Internaționale a Arhitecților și a preluat, prin programul prezentat la Chicago, funcții foarte importante.
La ora aceea, Alecu Beldiman venise cu un program din câteva puncte, excepțional formulat. El propusese, pentru zona fostelor țări comuniste, câteva direcții de lucru, care și astăzi definesc devenirea arhitecților în această parte a lumii. Aș spune că prima și cea mai puternică idee a fost revenirea la modul liber de exercitare a profesiunii, întrerupt după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost cea mai fecundă și cea mai clară dintre ideile lansate atunci de Alecu și care s-au împlinit pe teren.
O a doua direcție extrem de fecundă a fost pregătirea Asociațiilor de Arhitecți din fosta Europă comunistă pentru intrarea în Europa democratică. La ora aceea ţările grupului de la Vișegrad erau pe punctul să formeze Consiliul Arhitecţilor din Europa Centrală şi de Est (ACCEE) ca partener al Consiliului Arhitecţilor din Europa (ACE), for al arhitecţilor din Europa Occidentală. La iniţiativa lui Alecu, ACCEE avea să se extindă în urma unei întâlniri ce a avut loc la Bucureşti, cuprinzând şi România, fosta Jugoslavie, Bulgaria, Ucraina, Rusia ş.a. Această organizaţie a pregătit formulele de afiliere în termenii exercitării liberale a profesiunii într-o vreme destul de tulbure, când orientarea super–capitalistă nu era foarte la modă în cercurile economice și politice ale Europei. Așa că a fost o idee și interesantă, și extrem de valabilă pentru ceea ce s-a întâmplat mai târziu în această parte a Europei. Fără îndoială, Alecu Beldiman a fost una dintre forțele acestei schimbări cu urmări considerabile pentru reconstituirea profesiei arhitecturale în jurul ideii sale centrale – libertatea de expresie și participarea la o societate deschisă în modul cel mai liber cu putință; datorită lui, această inițiativă, formulată în termeni remarcabil de clari și de bine susținuți organizațional, a făcut posibilă o integrare fără obstacole.
Pe strada Ocolului, Alecu locuia într-un mic apartament la etajul întâi, unde se ajungea pe o scară balansată, o scară în spirală, care ajungea la un palier străjuit de un mare portret în mărime naturală al străbunicii Ruxăndiței Beldiman. Era o doamnă impunătoare, într-o rochie olive și cu un șal roz de mătase pe umeri; Camil Ressu, autorul portretului, reușise să redea textura unei mătăsi ușoare, cu o îndemânare și o precizie absolut extraordinare.
Se ajungea, așadar, pe palier și de acolo, într-un apartament de arhitect cu multe cărți mari, în format infolio și cu albume de artă.
În acest apartament, apăruse pe 24 ianuarie 1973 un nou locatar. Era tânăra Ruxăndița, și știu că, de prima oară când am văzut-o, m-a frapat asemănarea extraordinară cu portretul lui Ressu din capul scării casei. Ce mi s-a părut cu totul excepțional era legătura directă între carnația copilului și coloritul pielii personajului, surprins de pictor într-un portret de dimensiuni foarte mari. Am rămas cu această impresie a unei legături directe, exprimată în culoare și textură, între Ruxanda și portretul făcut de Ressu.
În apropierea portretului, în holul în care se intra de pe palierul scării care ducea la etaj, erau câteva fotografii, între care una a familiei Beldiman, într-adevăr extrem de expresivă – tatăl, mama și copilul – care mi-a rămas în minte tocmai ca o imagine desăvârșită a unei familii tinere și împlinite. Imaginea e reprodusă în acest grupaj dedicat Ruxandei și cred că ea fixează exact atmosfera copilăriei sale, a unei copilării într-o casă de intelectuali români cu mari cărți, cu mari obiecte de artă vernaculară, alese cu grijă de mai multe generații de cărturari.
Înțeleg, de aceea, foarte bine evoluția Ruxandei în câmpul artelor și al scriiturii despre artă și ca extras direct dintr-o atmosferă de familie și de dedicație și de apartenență culturală, de o consecvență absolut remarcabilă.
Așadar, prima mea întâlnire cu Ruxăndița a fost prin intermediul străbunicii sale din portretul lui Camil Ressu, aflat acum în noua locuință a lui Alecu Beldiman.
Știu din povești și din relatări de un alt episod, recent, cu șalul de mătase roz, la care n-am asistat. Știu doar că a fost o încercare de rememorare a șalului roz peste o rochie olive, o combinație extrem de rafinată și de prețioasă.
Dar culoarea olive cred că a fost de mai multe ori folosită de Ruxăndița. Așa că următoarea întâlnire cu ea, poate chiar într-o îmbrăcăminte olive, s-a întâmplat cu vreo doi ani mai târziu, la o petrecere de Reveillon.
Între 1990 și 1991 a fost prima reluare a Balului Arhitecților, la inițiativa lui Alecu, o inițiativă care s-a păstrat de atunci; s-a ținut la Școala de Arhitectură, în sala de Consiliu. Alecu a venit însoțit de fiica sa. Era atunci o adolescentă trupeșă și energică, cu un zâmbet și o deschidere pentru comunicare în care am recunoscut imediat datele semănate de tatăl său. Cu ochii întunecați de o fascinantă formă perfect migdalată, privirea Ruxăndiței era și dulce, și pătrunzătoare, așa că am comunicat fără nici un obstacol la acel Reveillon. A fost a doua întâlnire.
De atunci, Balul Arhitecților a rămas un eveniment neapărat care se repetă în fiecare an. Se ține în 26 februarie, ziua când, 1891, s-a hotărât formarea Societății Arhitecților Români. Și această aniversare se marchează în fiecare an prin Balul Arhitecților, care s-a ținut până acum în diverse orașe ale țării.
Cea de-a treia întâlnire cu Ruxăndița Beldiman este, din nou, susținută de culoarea olive, acel verde stins, extrem de rafinat din tabloul lui Ressu, de pe casa scării din strada Ocolului. S-a întâmplat în 2011, la o mare garden party, la Dobrușa, când s-a inaugurat ultima mare lucrare a arhitectului Alexandru Beldiman, o cramă la o vie pe dealurile Drăgășanilor într-un peisaj absolut extraordinar, pe valea deschisă a marelui Olt. Între dealurile vărgate de șirurile de viță – de – vie, Alecu Beldiman a construit o mare cramă de o ingeniozitate arhitecturală cu totul remarcabilă, care cred că va rămâne una dintre cele mai importante și mai vizibile lucrări ale sale. Ruxăndița a venit alături de mama sa, care era îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Cred că Ruxanda purta o pălărie olive, încălțată cu sandale din niște nojițe subțiri de piele, care călcau pe lespezile de piatră ale pardoselii terasei mari a cramei, pe care tatăl său le ornase cu inscripții din litere clasice, cu denumiri de vinuri românești mai puțin cunoscute. Cel puțin, mie îmi era complet necunoscută denumirea de Crâmpoșie, dar lângă Merlot și Sauvignon Blanc, era și o denumire de vin neaoș românesc, înscris cu litere romane pe lespezile enorme de piatră pe care pășea această siluetă încheiată cu o foarte amplă pălărie olive. Așa mi-a rămas în minte. Aceasta a fost cea de-a treia și ultima mea întâlnire cu Ruxăndița.
Totuși ne-am mai intersectat în câteva rânduri, când unul dintre punctele programului politic al lui Alecu Beldiman, înființarea unei case de editură pentru cărți de arhitectură și urbanism, se împlinise prin activitatea Simetriei. Ruxăndița depusese manuscrisul monumental al cărții despre Peleș, care s-a publicat în bune condiții; e una dintr cărțile foarte bune de istoriografie și analiză estetică arhitecturală, pe care editura le-a publicat.
Rând pe rând, programul politic al lui Alecu a fost dus la îndeplinire, a apărut Simetria, a apărut Consiliul Arhitectural al arhitecților din țările Europei Centrale și de Est, iar exercițiul liber al profesiunii de arhitect a fost reformulat în cadrul înființării, întâi a Registrului Arhitecților și apoi a Ordinului Arhitecților, care conturează acum relațiile profesiunii liberale cu instituțiile și reglementările pe care statul le impune arhitecturii.
Chiar dacă locul s-a schimbat, iar Alecu Beldiman nu mai locuiește în strada Ocolului, întâlnirile cu lumea arhitecturii europene, mai ales, din strada Ocolului rămân un episod foarte semnificativ pentru reconfigurarea societăților deschise, cred eu, în Europa de Est. Așa că-i voi păstra o amintire dintre cele mai intense și mai recunoscătoare.
Iată istoria, pe foarte scurt, a întâlnirilor mele, ochi în ochi, cu Ruxăndița Beldiman. Fără îndoială că plecarea ei atât de timpurie și intempestivă dintre noi e o pierdere pe care nu numai familia ei o va depăși cu dificultate, ci și întreaga congregație a istoriei de artă și a preocupărilor pentru arhitectură, care a pierdut prea devreme un explorator cu un potențial creator ieșit din comun, deschizător hărăzit pentru drumuri noi; va trebui s-o înlocuiască printr-un efort susținut. Și aștept să apară o nouă siluetă de aceeași intensitate și siguranță în convingerile sale estetice și aceeași seriozitate de elan și muncă. Fără îndoială, Ruxanda a fost stimulată în casa din strada Ocolului, între părinții săi obișnuiți cu disciplina, metodologia și rigoarea muncii intelectuale, între fișe, notații și formulări precise, unde, de altfel, camera Ruxăndiței a fost prima care a primit un computer și unde, hai să zicem, tehnologia muncii intelectuale s-a racordat la modul de funcționare al secolului XXI.
Ruxăndița știa foarte bine limba franceză, limba germană, limba engleză. Le-a stăpânit și utilizat cu multă siguranță și constituie un exemplu pentru modul cum se construiește în secolul XX-XXI o carieră intelectuală în jurul unui subiect interesant și foarte mare, adică mare și stufos. Povestea ei e povestea unui om care a pus în avantajul unei opere de scriitor de istoriografie și analiză arhitecturală absolut toate datele care i-au fost oferite de existent: viața într-o casă cu cărți și obiecte admirabile, lângă niște părinți devotați și siguri de afilierea lor la producția intelectuală și la analiză, în care posibilitatea de a călători, cunoașterea limbilor străine i-au fost alături ca să construiască o carieră intelectuală absolut remarcabilă, întreruptă, din păcate, cu atâta înverșunare de o foarte cruntă întâmplare.
Cred că monografia despre Castelul Peleș va rămâne exemplară în producția de carte de arhitectură din România, prin seriozitatea și amploarea analizei. Cartea aceasta mai are o calitate extrem de interesantă: un fel de imparțialitate față de filiațiunile diverse ale esteticii Castelului Peleș. Virtualitățile interne ale acestei cărți rămân încă să fie descoperite, pentru, hai să zicem, stilul intelectual al discursului de arhitectură din România. Cu alte cuvinte, eu îi recunosc Ruxăndiței Beldiman o operă de o contribuție esențială la formularea acestui stil care este unul imparțial și unul, istoricește, extrem de riguros și de exact documentat.
Admirația mea pentru această lucrare, veșnic iubită, colorează într-un mod aparte cele trei întâlniri pe care le-am avut cu Ruxanda Beldiman. Văd, în lucrarea sa, conjugarea tuturor datelor. Fără îndoială, opera de istoriograf și de comentator de arhitectură a Ruxandei se va alătura lucrărilor grupului noii dinastii Hariton-Beldiman, alături de lucrările lui Alecu, tatăl său, şi ale fraţilor mai mici ai acestuia – Matei Beldiman, Andrei şi Costea Hariton şi ale lui Dinu Hariton, cel căruia i se datorează în bună măsură alegerea profesiunii de arhitect de către cei patru fraţi. Pentru a întregi imaginea acestei fratrii, trebuie spus că din a doua căsătorie a lui Alexandru (Sandu) Beldiman – tatăl lui Alecu şi al lui Matei – cu Susanne Dörr, s-au născut Dana Beldiman-Carlsons, profesor universitar de drept la San Francisco şi Hamburg şi Eva Beldiman, manager la Műnchen. Începând cu anul 2000 toată această lume căreia i se adaugă veri şi verişoare, nepoate și nepoți, prietene şi prieteni, se întâlneşte o dată pe an timp pe o săptămână în diverse locuri din lume: Bucureşti, Berlin, Graignes (Franţa), Garmisch (Germania), Răşinari, Montepulciano, Riga şi Rumene (Letonia)… În 2014 întâlnirea a avut loc la Palermo-ul lui Lampedusa cel iubit de Alecu, în organizarea admirabilă a Ruxăndiţei şi a verişoarei ei primare Alexandra, în chiar casa lui Lampedusa, cu vizionarea şi comentarea Ghepardului lui Visconti.
Textul alăturat al Ruxandrei Demetrescu pune într-o lumină clară contribuția Ruxandei Beldiman la conturarea momentului istorist în arhitectura secolului XIX din România. Concepte clare urmate și de analize complete. O pasiune vie și sinceră pentru ideea monarhică, contractată încă în adolescență, a susținut un interes viu și ponderat pentru Peleș și toate instanțele unei explorări care a mers în profunzime ,descifrând toate secvențele unui fenomen unic, despre care tânăra cercetătoare a lăsat o operă majoră. În cercetarea biografică și bibliografică, un excurs complet de analiză estetică și stilistică la contactul cu sociologia politică și de esențială istorie culturală. Această monografie va marca evaluarea parcursurilor primei monarhii românești.
n