„Demnă este mai ales luciditatea.
Iar luciditatea începe cu tine.”
Ion Vianu, Exercițiu de sinceritate
Am auzit pentru prima dată numele lui Ion Vianu la Radio Europa Liberă, într-o seară, la începutul anilor ’80. Aveam 10-12 ani și ascultam postul acela interzis la un aparat rusesc cu baterii, în beznă, împreună cu ai mei, așteptând să revină curentul. Se citea un text care-i aparținea lui Ion Vianu și în care se spunea clar și răspicat că în spitalele de psihiatrie din România nu erau internați doar nebuni, ci și oameni care se hotărâseră să spună adevărul. Am fost șocată și, în lunile următoare, am încercat să găsesc cele două cărți publicate de doctorul Vianu (căci se vorbea și despre ele în prezentarea doctorului cu nume literar). Zadarnic însă. Erau la index, scoase din toate bibliotecile și depozitate într-un „fond special”.
A doua oară când am auzit numele lui Ion Vianu eram deja studentă la Litere, iar unul dintre puținii profesori adevărați care mai rămăseseră mi-a vorbit despre el ca despre eroul tinereții lui. Îl primise ani buni, miercurea, la consultații la policlinica cu plată, începând ceea ce mai târziu s-a numit „psihanaliză sălbatică”. Profesorul meu îi spunea, cumva cu duioșie și venerație (însă fără pic de familiaritate), Ionel Vianu, așa cum îi spunea și Geo Bogza când se întâlneau la Șosea.
Când, după câteva mineriade, am plecat din România (cu gândul să nu mai trec nici cu avionul pe deasupra acestei țări), am locuit câțiva ani într-un târg helvet: „Un oraș în care toată lumea se sinucidea lent, și foarte mulți violent, dându-și drumul de pe pod” – cum avea să-l descrie Ion Vianu, care locuia atunci nu departe, la Morges. Aveam telefonul lui, îi știam adresa, însă n-am găsit niciodată tonul pe care să-i spun cât de importantă era simpla sa prezență acolo, la câteva zeci de kilometri. Și cât de mult a însemnat postura sa etică – felul în care își cucerise libertatea – în biografia mea interioară, în anumite opţiuni ale mele, în trăirea deciziilor importante. Nu voiam, în fond, decât să-i mulțumesc, însă în Elveția nu-ți poți impune prezența (nici chiar telefonic) doar pentru atât. […]