În Amor intellectualis. Romanul unei educații (Polirom, 2010), Ion Vianu vede în evoluția fiecărui individ rezultanta, greu de prevăzut, a unor mișcări aparent fără sens ducând la modificări infime: „…un om e un vapor. E nevoie de multe mile de ocol, de multe rotiri ale roții cârmei pentru a schimba, cu un unghi mic, direcția.” (p. 195) Autoficțiunea va reconstitui, la distanță de peste cincizeci de ani, rotirile mai mult sau mai puțin conștiente ale cârmei interioare care l-au dus pe autor de la studiile clasice la medicină și psihiatrie, pregătindu-l pentru exil. Și, în acompaniament, va oferi o reconstituire a felului în care, prin acceptarea revenirii în Academie în anul 1955, s-a curmat bucuria de magistru a lui Tudor Vianu, care a optat treptat pentru un exil indirect și discontinuu, înmulțindu-și sub varii pretexte călătoriile în străinătate și grăbindu-și sfârșitul.
Citind volumul În definitiv… Ioana Scoruș în dialog cu Ion Vianu (Iași, Polirom, 2018) putem întrezări, prinse în magma vie a unei conversații alerte, elemente ale drumului care a dus de la exil la întoarcerea în România cu revărsarea volumelor de eseistică, memorialistică și ficțiune care o însoțesc. Ion Vianu publicase două volume în România, scrisese eseuri pe teme civice în timpul exilului, dar nimic nu părea să anunțe o desfășurare scriitoricească de amploarea și forța celei la care asistăm bucuroși de o bună bucată de vreme.
Într-una din paginile de început ale volumului În definitiv… apare o declarație a lui I. Vianu care îi întregește, în mod neașteptat și viu, imaginea și de la care voi porni: „I.S.: În locul psihiatriei, ce altceva v-ar fi plăcut să alegeți? / I.V.: Folclorist. / I.S.: Vă pot întreba de ce? / I.V.: Îmi place imaginarul popular, îmi place terenul, îmi place să cunosc oameni, îmi plac tradițiile, variațiile tradițiilor.” (p. 39) […]