Cândva, în urmă cu aproape un deceniu, pe când Amor intelectualis fusese legitimată drept cartea anului, iar despre autorul ei începuse să se vorbească, în cercurile avizaților, ca despre o revelație literară – luasem obiceiul unei pledoarii costisitoare și riscante în fața atât de tinerilor mei studenți de la Universitatea din București, susținând că ei au privilegiul să parcurgă, în această etapă de convergență a mediilor, unul dintre cele mai interesante și unice momente ale erei tehnologice: întâlnirea dintre ultimii emisari iluștri ai „memoriei” (cum inspirat i-a numit cineva) și cohortele eficiente, joviale și amnezice ale nativilor digitali.
Firește, între cei dintâi, numele lui Ion Vianu ocupa un loc cap de serie și nu mă voi angaja în citarea altor autori sau cărți pe care le-am pomenit atunci, din grija de a ocoli clasamente involuntare și, fără îndoială, conjuncturale. Cert e că doream mai ales să îmbii o generație de adepți ai discursului prin imagine și de fervenți frecventatori ai rețelelor de socializare spre viziuni și asumări diferite ale realității, identității culturale și cronologiilor istoriei, care veneau dinspre a doua jumătate a secolului XX și a căror receptare avea să se modifice profund sub presiunea transformărilor din următorii douăzeci de ani.
Când, la acel moment despre care vorbesc, un tânăr m-a chestionat prompt în privința a trei deosebiri esențiale care despart, dar și definesc generația lui față de aceea a nativilor din veacul trecut, am fost descumpănită o secundă, dar nu am răspuns, așa cum audientul meu s-ar fi așteptat, că staturi morale și intelectuale precum aceea a lui Ion Vianu (născut în 1934) și ale altor congeneri ai săi, au trăit represiuni, revoluții și războaie, ci am spus doar că acești iluștri supraviețuitori ai spiritului au gustat, precum zeii din ambrozie, din cel puțin trei plăceri fără egal: au ținut jurnale, au trimis și au primit scrisori de dragoste și, mai ales, au trăit în miezul și în cultul relației discipol-maestru. […]
