Inedit
Brecht rezervase diferitelor tipuri de scriitură pe care le practicase vocaţii distincte, astfel încât critica – deseori reluată – privind absenţa subiectivităţii în teatrul lui devine caducă de îndată ce ne aplecăm asupra producţiei sale lirice. Poemele, trebuie s-o recunoaştem, corectează imaginea dramaturgului. Dar chiar şi în acest caz, nu putem vorbi despre o introspecţie, o retragere în intimitatea eului, căci, cel mai adesea, poetul se analizează pe sine în raporturile cu lumea, cu politica şi cu munca, mai ales cea teatrală. Brecht porneşte nu dinlăuntru, ci dinafară, de la concret, de la practică, înregistrând ecourile acestora şi repercutarea lor în propria-i atitudine. Gestul poetic brechtian poartă amprenta unui angajament personal. Poezia lui e un răspuns, nu o proiecţie. Poemele exilului ne permit să decoperim dialogul autorului cu ceea ce a fost pentru el cea mai grea dar şi cea mai importantă încercare prin care a trecut: exilul.Exilul l-a legat de istorie, de ameninţările ei şi de strategiile supravieţuirii. Brecht nu încetează să mediteze la toate aceste lucruri…
Expatrierea – o dezrădăcinare
Brecht nu aparţine familiei exilaţilor critici, precum Joyce ori Beckett, care, din motive mai mult sau mai puţin limpezi, hotărăsc să se îndepărteze de locul lor de baştină, chiar dacă acesta continuă să rămână prezent în opera lor. Brâncuşi face parte şi el din aceeaşi familie… Ca şi alţi câţiva, de la Picasso la Peter Brook. Pentru toţi aceştia, expatrierea implică o anume nemulţumire, insatisfacţia resimţită faţă de spaţiul de origine, pe care exilatul critic îl părăseşte în numele voinţei de a-şi afirma o identitate sau de a-şi împlini o aşteptare. Plecarea lui se decide, aș spune, sub presiunea unei exigenţe personale.
La polul opus se profilează figura surghiunitului, exilatul de către puterea politică a momentului, putere care, neizbutind să extermine individul protestatar, optează pentru soluţia de a se debarasa de el expulzându-l. Ca să rămânem în sfera culturii putem cita: Ovidiu, Hugo, Soljeniţîn. Oameni care nu doreau câtuşi de puţin să-şi abandoneze locul unde se născuseră şi cu care nu se aflau, de altfel, într-o relaţie de adversitate. Surghiunitul, personaj curent în dramaturgia shakespeariană, este un exilat fără voie. Decizia nu îi aparţine lui, ci regimului instalat la cârma ţării.
Cât despre Brecht, el se înscrie în categoria – frecventă în epocă – a exilaţilor politici. Trăind sub dubla ameninţare a unui atentat la integritatea sa nu numai fizică, ci şi artistică, scriitorul alege, nu fără strângere de inimă, să fugă din Germania nazistă. Să fugă – acesta este cuvântul cel mai potrivit, şi nu să plece, căci fuga implică pregătiri febrile, făcute în mare grabă, pentru a te putea salva la timp. Exilul este rezultatul unei opţiuni, opţiune determinată, însă, de un context care priveşte (şi loveşte) atât comunitatea oamenilor de cultură, cât şi naţiunea în ansamblul ei. Şi atunci Brecht, aidoma înţelepţilor chinezi de odinioară, atât de dragi lui, ia calea pribegiei pentru a-şi manifesta astfel împotrivirea faţă de o putere pe care o detestă. Expatrierea silită nu are nimic de-a face cu decizia pur personală. Cea care o dictează este istoria.
Exilatul politic intuieşte primejdia practicilor unui regim totalitar, pe care îl contestă şi de care fuge tocmai pentru a face din fuga sa o adevărată punere sub acuzare a acestuia. Exilatul politic se hotărăşte să plece sub presiunea ameninţătoare a unei dictaturi pe care nu o mai poate combate şi căreia nu mai izbuteşte să-i reziste: părăsirea ţării suspendă, temporar, un conflict în care sunt antrenate forţe inegale. Dar, spre deosebire de exilatul critic, refractar ideii de a se mai întoarce vreodată acasă, exilatul politic nu se îndărătniceşte, nu exclude această întoarcere, căci poziţia lui este determinată de datele unui context istoric concret şi nu de absolutul identităţii naţionale. […]