Tant de spectacles, depuis tant d’années. Une vie entière. Combien de fois, Georges est-il entré dans une salle de théâtre? Dans combien de théâtres différents? Combien de comédiens et de comédiennes a-t-il vus, entendus, dans l’obscurité des salles d’Europe? Il y a un peuple entier en lui, constitué par tous ces souvenirs accumulés, un territoire où les langues se mêlent, les esthétiques s’interrogent, se répondent, bataillent. Georges est un homme-orchestre. Il est écrivain, professeur, spectateur. Il est à l’image de son objet: pluriel  et pluridisciplinaire. En ce sens, ce qui le définit peut-être le mieux, c’est ce simple terme: un homme théâtre. C’est-à-dire, un homme fait de théâtre et porté par le théâtre. Pourquoi est-ce que ce terme serait réservé à ceux qui fabriquent des spectacles et pas à ceux qui les regardent? Car Georges ne fait pas qu’aimer le théâtre, il y participe. Il est plongé dedans, réfléchit aux routes que le théâtre explore. Il l’éclaire en lui rappelant des échos qu’il aurait  lui-même oubliés. Georges est une mémoire qu’il tend aux artistes pour les aider à comprendre leurs propres explorations. Quand je dis «mémoire», il ne s’agit pas d’une grange à souvenirs, fermée, tournée tout entière vers le passé. La mémoire seule, c’est le risque de l’archivage forclos. Il lui faut un élan. Georges n’a jamais oublié que son savoir théâtral ne serait une source de richesses que tant qu’il serait mis en tension par la curiosité. Et cette curiosité-là est une générosité.
       Je suis certain qu’aujourd’hui encore, lorsque la lumière se met à baisser dans la salle où il vient de s’asseoir, qu’au- jourd’hui encore, Georges est saisi par le même frisson d’attente, comme tant de fois avant. Il est là, immobile, impatient d’être surpris, prêtant encore et toujours au théâtre la faculté d’être stupéfiant, d’être beau, d’être profond.
       Qu’il en soit remercié. Et que la surprise, justement, l’attende encore dans les salles où il pénètre – et cela pour longtemps. Car c’est peut-être la seule véritable boussole pour l’homme qui choisit d’embrasser le théâtre toute sa vie: espérer, chaque soir, le ravissement – et y consentir.

George Banu
omul-teatru

Atâtea spectacole, de atât de mulți ani. O viață întreagă. Oare de câte ori a intrat George într-o sală de teatru? În câte teatre diferite? Câți actori și câte actrițe a văzut, în sălile din întreaga Europă? În el se ascunde un întreg popor, constituit din toate aceste amintiri, un teritoriu în care limbile se amestecă, în care esteticile își răspund, se luptă unele cu altele. George este omul-orchestră. Este scriitor, profesor, spectator. Seamănă cu obiectul pe care îl studiază: este plural  și pluridisciplinar. În acest sens, ceea ce îl definește cel mai bine este un termen simplu: omul-teatru. Adică un om făcut din teatru și purtat de teatru. De ce ar fi termenul acesta rezervat celor care fac spectacolele și nu și celor care le privesc? Căci George nu doar că iubește teatrul, el participă la teatru. Este un spectator implicat, care meditează la căile pe care teatrul le explorează. El luminează teatrul, amintindu-i ecouri pe care poate că le-a uitat. George este memoria pe care le-o oferă artiștilor pentru a-i ajuta să-și înțeleagă propriile explorări. Atunci când spun „memorie”, nu mă gândesc la o magazie cu amintiri, zăvorâtă, întoarsă spre trecut. Memoria, atunci când e singură, riscă să cadă într-o arhivare seacă… Are nevoie de un elan. George nu a uitat niciodată că toate lucrurile pe care le știe despre teatru nu pot fi o sursă de bogăție decât atunci când sunt susținute de curiozitate. Iar curiozitatea este o formă de generozitate.
       Sunt convins că și astăzi, atunci când lumina începe să se stingă în sala în care tocmai s-a așezat, George e cuprins de același fior al așteptării, ca de atâtea ori în trecut. El este acolo, nemișcat, gata să fie surprins, și dăruiește teatrului, iar și iar, capacitatea de a fi stupefiant, frumos, profund.
       Îi mulțumesc. Fie ca surpriza să îl aștepte în sălile în care va intra, încă mult timp de aici încolo. Pentru  că aceasta este, poate, singura busolă adevărată a celui care a ales să îmbrățișeze teatrul toată viața sa: să speri, în fiecare seară, să fii fermecat – și să consimți la asta.