Am văzut, de-a lungul anilor, în muzee sau reproduse în albume, multe reprezentări ale patimilor lui Christos. Gravuri sau picturi în ulei, pe lemn sau pe pânză, majoritatea acestora pun în scenă secvenţa binecunoscută a umilirii lui Iisus, relatată în toate cele patru Evanghelii: Iisus Christos la stâlpul infamiei, în palatul guvernatorului roman al Iudeii, Pilat din Pont, flancat de două sau mai multe personaje care-l batjocoresc și îl lovesc cu bice (Ioan: 19, 1) sau cu trestii (Matei: 27, 29-30; Marcu: 15, 19). Spre deosebire de aceștia, Luca vorbește despre batjocorirea și hulirea lui Iisus în casa arhiereului, de către o mulţime alcătuită din slugile arhiereului, „căpeteniile templului și bătrânii care veniseră asupra lui” (Luca: 22, 52-65), care au în mâini săbii și toiege. Așa se și explică, probabil, diversitatea reprezentărilor, atât în ceea ce privește figura lui Christos și decorul patimilor lui, cât și chipurile, atitudinile și veșmintele agresorilor. De cele mai multe ori, Iisus apare legat de coloana centrală, cu faţa către privitori, cu umerii arcuiţi ca sub o povară și capul ușor aplecat într-o parte, în încercarea de a se apăra de loviturile primite (Guariento di Arpo, Jaume Huguet, Piero della Francesca, Girolamo da Santacroce, Alonso Sedano, Lucas Cranach cel Bătrân, Caravaggio ș.a.). Mult mai rar el este surprins pe jumătate întors cu spatele spre privitor, care poate vedea urmele însângerate ale loviturilor aplicate cu sete (Rubens) sau doar spatele încă neatins al Mântuitorului, așteptând ca ploaia de lovituri să se abată asupra sa (Dürer, Nicolaes de Bruyn, Nicola Grassi, Guercino ș.a.). Chiar și așa, chipul lui Iisus este mereu vizibil, marcat de suferinţă, de resemnare, meditativ sau, ca în cazul gravurii lui Nicolaes de Bruyn, întrebător și senin. Nu-mi amintesc ca din vreuna dintre lucrările întâlnite în timp, chipul lui Iisus să nu fie vizibil, ascuns privitorului, iar spatele lui să domine cu totul prim-planul vreunui tablou. Cu atât mai tulburător mi s-a părut tabloul lui Mirel Zamfirescu, cel reprezentând biciuirea lui Iisus, care pare să ilustreze prin întreaga sa compoziţie spusele Mântuitorului, redate în Evanghelia după Luca: „acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Luca: 22, 53). Când l-am privit prima oară, în atelierul pictorului, m-a frapat contrastul între luminozitatea spatelui lui Iisus și spaţiul întunecat din jur, între puritatea neatinsă a personajului central și trupurile contorsionate, neverosimil mutilate și răsucite ale celor doi bărbaţi care-l flanchează. Ei trag cu mâna stângă de firele cu care sunt legate la spate mâinile lui Iisus, în timp ce braţul drept al fiecăruia e ridicat deasupra capului, într-o tentativă aproape disperată de a-și ascunde faţa. Din mâinile lor ca niște gheare, deformate și nefiresc de cadaverice, lipsesc obiectele cu care l-ar fi putut lovi pe Iisus. Spectatorul privește contrariat: întreaga violenţă se răsfrânge asupra celor două personaje agresoare, singurele marcate de suferinţă. Și datorită lor, personajul central din tabloul lui Mirel Zamfirescu întreţine cu privitorul o relaţie tensionată și ambivalentă, care impune o lectură intertextuală: pe de o parte, tabloul lui Mirel Zamfirescu intră în dialog cu o întreagă tradiţie a reprezentării picturale a acestui episod din Noul Testament și, pe de altă parte, cu alte lucrări semnate Mirel Zamfirescu (și mă gândesc în mod special la reprezentările lui Don Quijote sau ale Sfântului Sebastian, precum și la tabloul intitulat Coloană). […]
