Structural și tipologic, George Banu întruchipează pentru mine figura călătorului. A unui călător înfășurat mai degrabă în pelerină elisabetană, decât în obișnuitul parpalac modern. El nu e un nomad, deoarece, cu rare excepții, nu respectă, ritualic, anume trasee prefixate. George Banu e călătorul paradoxal și, cel mai adesea, imprevizibil. De aceea pelerina lui de călătorie poartă această marcă elisabetană.
George Banu e un călător aventuros – și nu numai sub unghi spiritual, dar chiar și fizic, geografic vorbind. Când te aștepți să-l găsești la Paris, plimbându-se și meditând pe rue de Rivoli, el e la Gdansk, într-o hală de uzină dezafectată, urmărind un spectacol experimental, sau la Belgrad, insomniac, după 20 de ore de vizionare a spectacolului lui Jan Fabre; când îl cauți la Maribor, unde l-au adus obsesiile sale cehoviene, el explorează colțuri ascunse din Lisabona lui Fernando Pessoa; când îți spui că sigur îl vei găsi la Pontedera, dialogând încă odată cu marile umbre grotowskiene, el tocmai a ajuns la Holstebro, pentru încă o serie de întâlniri cordiale cu Eugenio Barba; când te aștepți să-ți răspundă la telefon din Palermo, el îți răspunde din San Diego; când, în fine, ai toate datele care converg spre prezența lui în România, el îți spune că se află pe aeroportul din Tokyo ori din Bogotá.[…]
