Cu prilejul uneia dintre primele noastre întâlniri, pe când hoinăream prin Insula Saint-Louis, Georges Banu a făcut următorul comentariu: „interesant în raporturile europenilor cu latino-americanii e e faptul că, pășind pe un teren comun, și unii și alții putem aprecia cu adevărat diferențele dintre noi.” La fel ca în eseurile sale, frazele memorabile ce răsar la tot pasul în conversațiile cu el detonează o serie de idei ce se propagă în chip de unde circulare. Au adâncimea pietrei care sparge oglinda apei.
Ca și piatra, gândirea sa critică a știut să se situeze în chiar centrul teatrului și, de acolo, să producă un efect de reverberație. Consecință a acestuia, începutul prieteniei noastre – iar „pe teren profesional te împrietenești cu aceia a căror muncă o prețuiești”, cum ar zice Georges însuși – a trecut prin travaliul meu de traducător în spaniolă și/sau de editor, în Mexic, al câtorva din numeroasele sale eseuri, cărți, programe de televiziune, proprii sau convocate de el, ce au ajutat ca undele circulare să se propage către margini și să devină o referință fundamentală în efortul nostru de a ne regândi specificitatea proceselor artistice proprii. Un ecou purtând, deci, pecetea admirației mele și a generozității lui. Iar de acolo, trecând obligatoriu prin spațiul cafenelei, „acest teatru al consolării sociale”, și al plimbărilor noastre prin Paris, spațiul șuetelor și al teatrului s-a tot lărgit, căci împărtășeam aceleași prietenii. […]
