Pentru George Banu, Ulise neobosit care continuă să
parcurgă fragila și minunata odisee a teatrelor lumii, în
amintirea comuniunii pe care o permit doar teatrul
și traducerea cu toată admirația și prietenia mea.
Fragilitatea. Aici mai mult ca oricând am trăit adevărul acestei definiții a omului, formulată de Shakespeare în Măsură pentru măsură: noi suntem clădiți din „esența sticlei”. Iar un flaut e prin excelență făcut din „esența sticlei” – pentru că e gata să se spargă, spectacolul mă atrage ca și când mi-ar cere să-l protejez, ca să îmbătrânesc odată cu el și să fiu gata să-i vin în ajutor în orice clipă. Mă simt implicat prin spaima vocii care se sparge a tânărului cântăreț înaintând pe scenă, prin gesticulația simplă a unei Pamina „hăituită” – cum îmi șoptea crispată mama ei, fosta interpretă a Michaelei din celebra Tragedie a lui Carmen a lui Brook/Constant de acum douăzeci de ani – prin aceste apariții pe care fie și o părere le poate tulbura, prin acest sentiment general de insecuritate. Fragilitatea spectacolului Un flaut este și a mea așa cum în copilărie asistam înspăimântată și fascinată la numere de echilibristică pe sârmă. Dacă Ingmar Bergman, în filmul său de neuitat cu Flautulul, plasa copilăria alături de sala de spectacol – el îi filma strălucirea surprinsă pe chipurile tinerilor spectatori – Brook o situa pe scena căreia îi deveni martor cu respirația tăiată. Aici scena fascinează pentru că el nu-ți dă nicio garanție, pentru că fragilul e amenințat. El stârnește această temere ludică care îi fascinează pe copii, teamă dublată de speranța de a o depăși. Scena e fragilă! Să urmărim fericiți prestațiile artiștilor și să întindem brațele ca să-l întâmpinăm pe acrobatul cântăreț niciodată scutit de cădere. Suntem aici, binevoitori și emoționați! […] Un flaut emoție care se stinge, suspin care murmură, fericire care continuă… și, datorită ei, în sală, noi uităm – clipă magică – violența lumii ca să ne manifestăm ca spectatori dezarmați care-și regăsesc copilăria mereu necesară. […]