„Oare ce-ar spune George?”: această întrebare prietenească mă însoțește de mult timp, ea dă un ritm spectacolelor pe care le văd, atât înainte – ajutându-mă să aleg, cât și după – la discuții. Nu aștept întotdeauna un răspuns autorizat, și cu atât mai puțin unul prescriptiv, din partea sa. Nu e întrebarea pe care discipolul o pune maestrului, sau prea puțin – nu e din registrul acela. Uneori, circumstanțele fac ca ea să nu primească decât un răspuns imaginar. Însă întrebarea e acolo, ca o formulă aproape magică, lansată înaintea fiecărui spectacol sau în prelungirea acestuia. Aproape că face parte din spectacol, din experiența mea de spectator, căreia i-ar lipsi ceva esențial, savoarea, dacă nu aș pronunța-o (și desigur, cred că nu sunt singurul). Ea anunță, între altele, că spectacolul atinge (sau ar putea atinge) o regiune afectivă, sensibilă, că intră în zona memoriei și a plăcerii. Atinge zona punctum-ului despre care vorbea Barthes: atunci când, dincolo de informații și de apeluri la autoritate (care totuși contează), opera ne interpelează și ne atinge. […]
