În ultimii ani ai deceniului patru, dezbaterile în jurul conceptelor de tradiţie, specific naţional şi constantele stilistice ale picturii româneşti ating un moment de maximă radicalizare. În timp ce George Oprescu făcea bilanţul unui secol de pictură românească, Alexandru Marcu deplângea „neparticiparea noastră la mișcarea umanistă și de Renaștere”, care a lipsit spaţiul românesc de „forma stilistică bine definită pe care o dă, în primul rând, practicarea clasicismului”, iar Olga Greceanu proclama „o sută de ani de rătăcire”, când „de la 1839 până la 1939, arta românească n-a mai fost”.
Analiza caietului special dedicat artei românești în numărul iunie-septembrie 1938 din Artă și tehnică grafică este simptomatică din această perspectivă. Revista se deschide cu o pagină autografă a reginei Maria, însoţită de reproducerea unui tablou al său înfăţișând crini albi, datat 1935. „Arta poporului român este expresia vie a vieţei lui. Toate manifestările artei noastre – fie că sunt ale operei artiștilor bine cunoscuţi sau creaţia anonimă a artistului meşteşugar din popor – readuc prin graiul lor simbolic cutele sufletului românesc – simţirea delicată şi gustul ales al poporului român.” […]
