Pentru Georges, prietenul… acest text inedit.
Cu afecțiunea lui Florence, prietena.
Max Jacob se întorcea de la Biblioteca Naţională unde lucrase o zi întreagă, îşi lăsase servieta, scosese pantofii, se aplecă după papuci când, ridicând capul văzu pe cineva.
„Era cineva pe perete, era cineva pe tapiseria roşie. Aveam pe zidul meu un Oaspete. Căzui în genunchi, ochii mi se umplură de lacrimi neaşteptate. O bunăstare de nedescris coborî asupra mea, rămasei nemişcat, fără a o înţelege“. A revenit de nenumărate ori asupra acestei apariţii care urma să se instaleze în viaţa şi opera sa. O aminteşte iarăşi în 1944, cu câteva zile înainte de a fi arestat şi condus în lagărul de la Drancy unde va muri. „Te-am cunoscut în septembrie 1909 sub forma unui tânăr elegant în robă galben cu bleu, era un înger, nu erai tu dar îţi semăna, ţie aşa cum ai venit pe pământ acum două mii de ani iar pletele sale erau aidoma.“ Dumnezeu, care îi cunoştea preferinţele, alesese drept mesager un înger tânăr foarte elegant, „de o eleganţă pe care nimic pe pământ nu o poate imagina“. Privit mai întâi din spate, cu părul său lung căzându-i pe umeri, apoi întorcându-se, drept veștmânt cu o robă lungă de mătase galben deschis, decorată cu motive bleu deschis, stând drept şi într-o privelişte care – supremă gingăşie – era peisajul la scara reală a unei acuarele pe care Max el însuşi o pictase cu câteva luni înainte.
În acel an, prietenul nostru avea vârsta profetică: treizeci şi trei de ani. […]