Când văd chipul lui George Banu în fotografii, la televiziuni, pe mijloacele acestea digitale invazive, am impresia că am în față un filosof grec, dintre cei mari, de pe vremea când nu se făcea, ci se trăia filosofia. Poate să fie Socrate, Aristotel sau Platon, așa cum au rămas în mintea mea, de parcă le-ar fi fost dăltuite chipurile de Phidias, de Praxiteles sau de alte genii ale artei universale. Evident că îl asociez pe George Banu cu arta, pentru că este el însuși un artist, este teatrolog, eseist, critic și profesor de teatru și, aș zice, un exemplu pentru arta de a trăi creația intelectuală.
El vine dintr-o vreme și dintr-o lume în care teatrul era o esență a vieții, pe de o parte fiindcă rafinamentul acelei civilizații se exprima pe scenă, iar pe de alta, pentru că alte esențe erau atunci necunoscute sau aproape necunoscute. Din acea vreme și din acea lume ne-a rămas o pildă care sunt sigur că-i este dragă maestrului. Este vorba de parabola părintelui neîncrezător în educație, care s-ar fi dus la profesor să-i ceară socoteală. Profesorul sau învățătorul era un elev al lui Socrate, era un filosof grec al cărui nume a rămas în posteritate, Aristip. Fiind întrebat de un tată la ce-i va folosi fiului său dacă va face școală și va fi bine educat, Aristip i-ar fi răspuns: „Dacă nu la altceva, cel puțin ca atunci când este la teatru să nu stea ca o piatră peste altă piatră”. Adică să nu stea pe piatra (marmura) amfiteatrului o altă „piatră” sau o ființă devenită monument de ignoranță umană.
De aici înțelegem de ce teatrul a reprezentat o lume în sine, o lume deschisă inițiaților, adică educaților, dar o lume fără de care rămâne neînțeleasă lumea reală pe care o trăim și în care ne căznim să fim. George Banu face parte din stirpea nobilă a acestor aleși care au înțeles teatrul ca pe o lume necesară nouă. […]