Nu e ușor să te dedici teatrului, mai cu seamă ca spectator, nici măcar ca actor sau scriitor… eu am fost un spectator constant, dar fără încetare confruntat cu dilema insolubilă a „iubirii și neiubirii de teatru”. Jean Vilar spunea à propos de Jean-Louis Barrault că eroarea lui provenea din faptul de „a fi iubit prea mult teatrul.” I-a lipsit un gram de „neiubire”. Iubirea și neiubirea îți sunt reciproc indispensabile, definitiv complementare. În această dificilă relație „dublă“ persistă ecoul îndepărtat al celebrei interogații „ a fi sau a nu fi?” Iată dilema cu care m-am confruntat, fără a găsi nici răspuns definitiv nici soluții ultime : n-am ales și mi-am admis „sfâșierea”. Sfâșierea de a fi în inima „iubirii și a neiubirii” de teatru căci acesta-i destinul celui care, ca mine, l-a constituit într-o viață „secundă“. „Viața „dublă“ și în acest sens interpretez celebrul titlu al cărții lui Artaud: „Le théâtre et son double”. „Dublul” teatrului e viața transformată sub impactul acestei experiențe de substituție pe care ne-o permite el. Acolo „trăim” ceea ce nu reușim să trăim în lume. Compensație a unei frustrări zilnic resimțită și pe care, uneori, grație spectacolelor de excepție, o temperăm parțial în laboratorul obscur al sălilor. […]