Aniversarea în efigia centenarului se potrivește și nu se potrivește fiecăruia dintre noi. Deși, la un moment dat, chiar și morții tineri, dispăruți în luptă sau răpuși de gripa spaniolă, cum ar fi Charles Péguy sau Gustav Klimt, împlinesc 100 de ani.
I se potrivește oare lui I. Negoițescu aniversarea aceasta, atât de pretențioasă, abstractă, în orice caz, care vernisează, în sfârșit, sala de muzeu, în orice biografie centenară? Când împlinești 100 de ani, pentru cei mai mulți dintre noi, din fericire, niciodată, povestea ta, de geniu rebel sau pustiu, condotier sau avangardist, conformist sau provocator, senior sau plebeu, genial sau banal, aproape că nu mai are nicio importanță. Mai exact, ea și-a pierdut savoarea, relieful, sex-appealul.
Cu ani în urmă, în Cripta Capucinilor de lângă Palermo, locul unde toți morții bine păstrați seamănă atât de mult cu Nicolae Bălcescu, încât, el însuși adăpostit acolo, e de negăsit, putea fi vizitată fetița farmacistului. Răpusă de febră la 10 ani, în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Am văzut-o sub capacul de sticlă, așa cum murise cu 100 de ani înainte, adică cu obrajii în flăcări, ca și cum ar fi ațipit la marginea mării, nu demult. Câțiva ani mai târziu, cineva, un adorator nemernic, a aruncat o piatră în acvariul micuței. Brusc, chipul ei, pe care l-am revăzut mai târziu, își recăpătase paloarea cadaverică cuvenită. Visul ei de după-amiază dispăruse ca un abur, odată cu roșeața obrajilor. Din ficțiune îmbălsămată, devenise acum un obiect centenar de muzeu.
Privirea aniversară, a celor vii, devine la fel în timp, oarecum distantă, indiferentă la febrilitatea personajului răpus, chiar daca nu nivelatoare. Dar de-abia acum biografia aniversată se transformă în destin, nu la moartea fiecăruia dintre noi, cum se spune ipocrit și prea grăbit la funeralii.
I. Negoițescu are un destin extraordinar, chiar și privit de la înălțimea sau din adâncul secolului scurs de la nașterea sa. O tinerețe briliantă, în sânul unei familii în care amintirea Memorandumului și lectura pasionată a ultimelor carți de Gide sau Valéry sunt moneda curentă. Exuberant și prea dăruit, acest prinț din Levant detestând vânătoarea. A fost cel mai frumos din orașul acela, la Sibiu, în vremea tinereții comune, cu Doinaș, Radu Stanca, Balotă, Aichelburg, Cotruș, Regman, vegheați de marii preoți ai Clujului surghiunit, Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roșca, Iuliu și Emil Hațieganu. Talentul literar și înzestrarea sa intelectuală, excepționale, îl recomandă ca pe viitorul „chef de file” al celei mai reușite generații culturale românești, în imediata penumbră a lui Cioran și Eliade.
În timpul războiului, Negoițescu, alături de bravii săi tovarăși de arme, optează pentru „das andere Deutschland“, așa cum Thomas Mann propunea din exilul său american. Adică Germania culturii izbăvitoare, nu distrugătoare. Era, desigur, în primul rând, și alegerea unei alte Românii. În plină atmosferă extremist-naționalistă, cu orizonturi sumbre în toate direcțiile, membrii Cercului Literar de la Sibiu mută îndrăzneț și convingător, nu doar pe o tabla de șah a valorilor literare, ci pe însăși placa turnantă a iluminismului, așa cum îl știm, tolerant și cosmopolit, care după l945 va redeveni patul germinativ, dar, vai, doar al democrațiilor occidentale.
Nego, prietenii lui și țara lor nimeresc în partea întunecată a noii planete. Decenii în șir sunt opriți, umiliți, ignorați. Destinul lor uman și intelectual ar fi înflorit în Occidentul post-belic, dar îndeosebi în România după primul război mondial, sau în saloanele eternizate ale Junimii. Dimpotrivă, viața lor, cea mai bună parte a ei, a fost lovită, impuținată, în acea Românie, ea însăși mutilată.
Cu toate acestea, marele lor rol în apărarea valorilor estetice și redescoperirea diamantelor în molozul realismului socialist – poezia postumă a lui Eminescu, poezia universală, propria lor operă, grefarea cu forța a unui adevăr superior al valorilor ideale pe mantia sfâșiată a României reale, ramâne un fapt incontestabil.
I. Negoițescu este singurul mare critic și istoric literar care și-a scris cărțile finale în exilul anticomunist, în care s-a angajat cu aceiași fervoare cu care a transfigurat literatura română în paradigme universale. Singurătatea aceea inconfundabilă, de nedescris, a înstrăinării de țară, pe care n-o cunosc decât inițiații ei, sinceritatea intensă și sfidătoare chiar, cu care și-a trăit și mărturisit condiția existențială, intelectuală, patriotismul cald, exigent, suprarealist chiar, cu care și-a iubit țara și i-a servit cultura îl transformă pe I. Negoițescu într-un contemporan necesar, esențial.
Șansa de a-i trăi și însoți acum centenarul simbolic, dupa ce i-am fost în preajmă în ultimii ani ai exilului german, citindu-i cărțile și admirându-i fronda și profunzimea intelectuală încă din adolescență, rămas aproape singur azi în Piața Fingerling din Sibiu, mă depașește. Din eterul umbrelor, în care Nego și toți prietenii lui și ai mei își șoptesc nedeslușit visul, o ninsoare de lumină, neașternută, se arată.
Berlin, martie 2020