Vreau să mulțumesc Doamnei Ambasador, nu îndrăznesc să folosesc vechiul cuvânt „Excelenței Sale” pentru că mi se pare a fi o formă vetustă, improprie în contextul acesta, deci „Doamnei Ambasador,” pentru Cuvântul adresat în română. Faptul de a vorbi în română este o formă de curtoazie, de politețe. Când Charles de Gaulle a venit la București, el a spus câteva vorbe, apoi a citit un poem de Eminescu în română și mie aceasta mi s-a părut puțin excesiv. Și atunci o prietenă mi-a explicat că, de fapt, era o politețe față de țara care îl primea. Când Antoine Vitez, marele regizor cu care am colaborat și care mi-a fost prieten, a venit la București după 1990 pentru festivalul „Primăvara libertății”, a rostit în românește un poem scurt, pe care eu, în biroul său de la Comedia Franceză, l-am învățat să-l spună, „Clepsidra” de Ana Blandiana.
Eu vă mulțumesc foarte mult pentru acest Cuvânt spus în română și care trasează într-un mod exemlplar locul extraordinar de important pe care l-a avut revista Secolul 20 pentru generația mea, caci revista a fost, cum se spunea atunci, o fereastră spre cultura lumii, spre cultura occidentală, dar, totodată, la această revistă iubită am debutat. La Secolul 20 am publicat un prim articol la care am lucrat foarte mult, programat cu ocazia vizitei unui circ chinez, un circ reputat, diferit de cel occidental, și căruia i-am consacrat eseul meu inițial. După aceea, la revista Secolul 20 am colaborat frecvent, dar azi îmi amintesc de un text consacrat teatrului politic occidental, chiar înainte de a părăsi România pentru a pleca în Franța, și, după aceea, de ultimul text trimis de la Paris despre celebrul spectacol al lui Roger Planchon, cu „Tartuffe”.
Acum, la propunerea Alinei Ledeanu, iată aceste două volume care reunesc texte propuse de prieteni, „cadouri” oferite de prieteni, care mă onorează și mă bucură. Privindu-le aș spune că aceste două numere publicate de revista Secolul 21, închid azi cercul deschis cu debutul în Secolul 20. E bine ca cercurile să fie închise chiar dacă aceasta înseamnă și un capăt de drum sau anunță o îndepărtare!
Acum, privind aceste două numere, ele îmi apar ca o sinteză a prieteniilor mele, a relațiilor mele cu artiștii, a încrederii pe care mi-au acordat-o mulți prieteni. Sunt prezenți aici scriitori celebri în Franța, care îmi sunt și prieteni, Florence Delay, Danièle Sallenave, Laurent Gaudé, – premiul Goncourt –, care mi-a fost student, intelectuali români ca Sorin Alexandrescu, Mircea Martin sau mari regizori. Într-un fel, aceste două numere sunt o imagine a lipsei mele de omogenitate. E un merit și o slăbiciune faptul de a căuta peste tot ceea ce mi se pare că e necesar: teatrul, dar și dincolo de teatru, cultura în general.
Acești prieteni care sunt astăzi reuniți aici pentru a discuta despre artă și prietenie, au contribuit la aceste numere aducînd mărturia diverselor evenimente biografice care ne leagă: de la primul meu eseu dramatic, „Uitarea”, realizat cu Mihai Măniuțiu, la „Livada de vișini”, realizată la Maribor cu Gabor Tompa și Carmencita Brojboiu, de la întâlnirile mele cu Marina Constantinescu la Avignon pentru prima oară când ne-am întâlnit și am stat mult de vorbă, la spectacolul lui Silviu Purcărete, „Danaidele”, fără să mai amintesc despre prezența extrem de importantă a Festivalului de la Sibiu la care Constantin Chiriac m-a asociat, și care a devenit o parte din viața mea anuală și a cărui nostalgie am resimțit-o anul acesta.
Să încercăm să vorbim împreună despre artă și prietenie, după ce Alina Ledeanu și Sofia Oprescu vor releva aici cum s-au născut aceste două volume ale revistei Secolul 21 și cum au fost ele structurate, sub titlul foarte flatant și elogios, „George Banu, contemporanul nostru”. Evident că acest titlu face referință la o carte care mi-a sculptat tinerețea, „Shakespeare, contemporanul nostru”, cartea lui Jan Kott, pe care cred că, și astăzi, tinerii candidați la teatru, dar nu numai la teatru, pot s-o citească. Cu Kott am fost prieten intim și cu Peter Brook pe care l-a influențat de asemeni. Mă uit în jur, răsfoiesc paginile și, emoționat, mă opresc căci nu mai am cuvinte.