un interviu de ION BOGDAN LEFTER
3 mai 2017 – la „Cafeneaua critică”
[…]
Prolog despre invitata serii
Ion Bogdan Lefter: Ediţia de astă seară a „Cafenelei critice” e una foarte specială, cu o invitată foarte, foarte specială: doamna Mariana Celac, căreia îi mulţumesc mult că a acceptat să vină aici şi să ne vorbească.
Formula asta de politeţe, frecvent folosită, are un sens de asemenea special în ce-o priveşte pe doamna Celac, căci dumneaei a optat de multă vreme pentru o prezenţă mai degrabă discretă în spaţiul nostru public. Pe de altă parte, e o discreţie foarte… proeminentă, rolurile pe care Domnia-Sa le-a jucat adeseori în societatea românească, în cultura românească, fiind bineştiute. Dar, spre deosebire de performerii deloc discreţi, care, dimpotrivă, savurează interviurile şi sunt încântaţi când se află în lumina reflectoarelor, doamna Celac a preferat să nu se amestece în stridenţele pe care scena noastră publică le tot înregistrează, a preferat să nu intre în polemici, să nu contribuie la „zarvă”. Am întrebat-o de câteva ori de ce şi mi-a spus că ţine la discreţie. Am invitat-o de mai multe ori la Cafeneaua critică, însă m-a refuzat. Am insistat şi, până la urmă, am avut noroc: când ne-am întâlnit la vernisajul unei recente expoziţii a Aurorei Király, la Galeria Anca Poteraşu, doamna Celac mi-a spus că-mi acceptă invitaţia pentru că s-a decis că sunt de spus anumite lucruri. Domnia-Sa a trecut prin multe şi are multe să ne împărtăşească. Prin urmare, nu în mod formal vă mulţumesc, doamnă, că aţi acceptat să veniţi la Cafeneaua critică şi mă bucur mult că putem fi aici, într-un cerc de prieteni şi admiratori. Vă vom asculta cu toată atenţia!
Despre doamna Mariana Celac nu e nevoie să spun multe lucruri în introducere, o cunoaştem cu toţii. Dar cei mai tineri de faţă, studenţi sau doctoranzi, încă nenăscuţi la începutul anilor ’90, probabil nu ştiu – de pildă – că doamna Celac s-a aflat atunci chiar în organismul de conducere a ţării, în provizoriul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale! „La Revoluţie”, noua putere, în curs de organizare, a recurs la sprijinul unor figuri foarte cunoscute din lumea intelectuală, care se număraseră printre protestatarii împotriva regimului comunist, încercând să se legitimeze prin prezenţa unor asemenea persoane, începând – să zicem – cu Doina Cornea, cu doamna Celac şi continuând cu alţii. N-a ţinut mult „combinaţia”, căci intelectualii proeminenţi, care, timp de câteva săptămâni, s-au aflat în acel organism de putere, dar fără să o exercite ei, s-au retras. Istoria perioadei, se ştie, o putem şi reconstitui în schiţă, din perspectiva dumneavoastră, doamnă!
O persoană şi o personalitate atât de remarcabilă – doamna Celac: unul dintre arhitecţii noştri de frunte, cu contribuţii excepţionale, nefocalizate strict asupra arhitectonicii de construcţie propriu-zise, de proiectare. A fost mereu deschisă spre toate artele, spre proiecte culturale diverse, spre forme – chiar şi în meserie – „alternative”, ultracontemporane, dar şi spre soluţiile arhaice sau recuperatorii, „naturiste”, ecologiste. Intelectuală erudită, cu cunoştinţe multiple, invitată, participantă, uneori ea însăşi generatoare de proiecte multidisciplinare, s-a implicat şi în mari desfăşurări precum expoziţia despre avangardă şi experiment în arhitectura şi arta românească, din 1992, una dintre cele mai ample organizate la noi, urmată de cea despre experiment în arta românească a anilor ’60–’90, din 1996. Doamna Celac s-a aflat, de asemenea, în repetate rânduri, în colective sau în fruntea unor colective care au reprezentat România în diverse contexte expoziţionale internaţionale. […]
Familia, copilăria, adolescenţa, domiciliile, şcolile
Încă o dată, doamnă Celac, vă suntem recunoscători că aţi acceptat să ne vorbiţi! De ce sunteţi scumpă la vorbă, de ce-aţi fost scumpă la vorbă, cel puţin în ultima vreme?
Mariana Celac: Eu n-aş zice că am fost scumpă la vorbă! Cred că m-am autoextras dintr-un spaţiu public care se vede că devine din ce în ce mai puţin onorabil, în viziunea mea. Cred că am fost foarte prezentă în lumea arhitecturii, cred că mi-am păstrat experienţele pentru mine şi, într-un fel, am rămas – hai să zicem! – fidelă unui fel de a privi întâmplările prin care am trecut, când am încercat mereu să transform existenţa într-un şir de experienţe. Aşa că mi s-a părut firesc să le păstrez pentru mine, iar ceea ce aş fi putut să comunic mai departe să fie implicit în lucrurile pe care le-am făcut. Nu am sentimentul că am adevăruri mari de comunicat, nu cred că traiectoria pe care am urmat-o este excepţională; cred că este un drum, un traseu pe care l-am făcut într-un fel de fidelitate faţă de datele mele – hai să zicem! – de înzestrare, de talent, de capacitate intelectuală… Aşa că, într-un fel, sunt convinsă că am rămas conform unei meniri sau unui dat pe care le-am moştenit din familie, din lumea în care am trăit, din întâmplările care mi-au ieşit în cale.
I.B.L.: Să le depănăm, doamnă! Pentru ştiinţa tuturor: am întrebat-o pe doamna Celac, înainte de-a ne întâlni aici, dacă-mi permite să-i menţionez vârsta, data naşterii, dac-ar considera-o o nedelicateţe. Verificasem şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: o invitasem la Cafenea… ca pe-o „tânără senioară” şi descoperisem că, născută pe 7 august 1936, e deja octogenară! Această doamnă, în această splendidă formă sportivă, s-a născut înainte de război… şi eraţi la început de şcoală când s-a terminat Al Doilea Război Mondial, nu?!
M.C.: Da!
I.B.L.: Aveţi amintiri din acea perioadă… bombardamentele sau ce altceva vă amintiţi din primele faze, din prima copilărie, pe urmă din anii de şcoală? Unde v-aţi născut exact?
M.C.: M-am născut în Basarabia – Basarabia, atunci, era românească –, unde am rămas numai şapte ani…
I.B.L.: Unde?!
M.C.: M-am născut la Chişinău, şi toată existenţa mea basarabeană s-a consumat în timp de-o săptămână! M-am născut acolo, pentru că sanatoriul doctorului Kurz se afla la Chişinău. Era un doctor care a îngrijit multă lume din familia mea. Aşa că, la o săptămână după ce m-am născut, am luat trenul şi-am venit la Bucureşti!
I.B.L.: Familia era de unde?
M.C.: Familia… e o familie…
I.B.L.: ... rădăcini, trasee, istorie, genealogie?
M.C.: Genealogia este una a „corciturii” perfecte! Nu ştiu dacă există vreo seminţie în Europa Centrală şi de Est care să nu se regăsească în trecutul meu! De la basarabeni şi ruşi, lituanieni, polonezi, turci eventual – cred că, după pomeţii mei şi nasul meu… în sfârşit, chestia asta e foarte evidentă! Deci, o lume foarte-foarte amestecată. Statistic vorbind, cei mai mulţi dintre strămoşii mei s-au ocupat de ştiinţele naturale, adică tot felul de ornitologii, ihtiologii, botanici şi altele. A existat, totuşi, un arhitect, un arhitect european, fratele mai mare al mamei mele, din spiţa ruso-polonă, care, în 1918, student în anul I la Academia de Arhitectură din Petersburg, a luptat în Războiul civil, a plecat prin Istanbul în Europa şi a fost un arhitect european.
I.B.L.: A luptat, probabil, de partea „albilor”…
M.C.: A fost înrolat în armata „albă” şi a fost aruncat în mare şi, prin Istanbul, a ajuns în Europa. Este singurul arhitect din trecutul meu genetic. […]
Slujbe, disidenţa alături de Mihai Botez, exilul intern
[…]
I.B.L.: Puteţi să ne vorbiţi şi despre tandemul Mariana Celac–Mihai Botez şi despre cum aţi comunicat, cum aţi gândit împreună, cum aţi avansat, împreună şi fiecare pe cont propriu, în ceea ce se numeşte, generic, disidenţa faţă de regimul comunist? Aţi fost căsătoriţi…
M.C.: Da!, un fel de-a zice, pentru că n-am locuit niciodată împreună!
I.B.L.: Fără acte?!
M.C.: Acte am avut!
I.B.L.: Aţi fost apropiaţi şi el este cunoscut ca unul dintre cele mai importante nume ale istoriei dizidenţei anticomuniste româneşti, cu un destin foarte special, mergând până la exilul intern, apoi plecarea în America… venind, pe urmă, şi la perioada postcomunistă, când şi despre dvs., şi despre dânsul, sigur!, se pot spune multe… Mai avem timp!
M.C.: Cum să spun?… Mihai Botez a fost şi o întâlnire, şi o despărţire, în logica omenească a lucrurilor, dar să spunem că istoria disidenţei se leagă, într-un fel, de o teoremă care ne-a captivat pe amândoi, cred că e o teoremă a lui Arrow, care spune în esenţă că, tradusă în termenii – hai să zicem! – realităţii sociale, nu e posibilă asigurarea unei egalităţi între membrii unei societăţi fără a introduce un element de constrângere. Deci, există un imperativ de neevitat în momentul în care scopul existenţei sociale este egalitatea: ea nu se poate realiza fără un element de constrângere. […]
Deci, dizidenţa începe cu întrebări, cu îndoieli, cu analize şi continuă cu o sete grozavă de a întrerupe existenţa dublă, vorbitul în limbaj dublu, ascunsul după imagini duble – ceea ce, la un moment dat, se şi întâmplă. Ceea ce urmează e un şir de lucruri interesante. În primul rând, în jurul celui care optează pentru renunţarea la dedublare se face un mare gol, şi asta am simţit-o foarte tare, pentru că scrisoarea lui Mihai Botez către Vlad Georgescu s-a difuzat – într-o vineri, cred – la Europa Liberă…
I.B.L.: …unde Vlad Georgescu era director atunci…
M.C.: Era în 1979 şi a doua zi era deschiderea Festivalului „Enescu”. Era un concert la Ateneu, cred că Mircea Basarab dirija şi Nikita Magalof cânta unul dintre concertele de pian ale lui Chopin, iar noi aveam bilete împreună cu un grup de prieteni – bilete cumpărate de cineva care lucra la Radio, așa era mai uşor de cumpărat bilete! Concertul avea loc la Ateneu şi, când am ajuns, într-o sală arhiplină, cele 6-7-8 locuri erau libere! Toţi prietenii de altădată au dispărut!
I.B.L.: N-au mai venit deloc la concert?
M.C.: N-au venit şi nu s-au aşezat pe locurile lor! Ştiu că în noaptea aceea am umblat prin tot Bucureştiul şi-am lăsat bilete, am spus că nu vom mai sta niciodată pe locurile noastre, pentru următoarele concerte…
I.B.L.: Aveaţi abonamente pentru tot Festivalul…
M.C.: Un anumit vid, o anumită singurătate însoţeşte experienţa statului de-o parte, a lui dis-setere.
I.B.L.: …pentru că lumea se teme.
M.C.: Lumea, probabil, se teme, dar – cum să spun?! – ăsta nu era un lucru imprevizibil, făcuse parte din „scenariu” şi cred că cei doi „protagonişti” fuseseră conştienţi de ce urma să se întâmple.
I.B.L.: L-aţi ajutat pe domnul Botez la scrierea textului? Aţi discutat înainte?
M.C.: Am discutat înainte, bineînţeles.
I.B.L.: El a sintetizat discuţii în doi sau a pornit un text şi vi l-a citit, vi l-a dat să-l citiţi, aţi discutat?
M.C.: Era un foarte bun scriitor, aşa că – cum să spun?! – un anumit fond de idei se decanta în conversaţii sau în explorări de problematică, dar este autorul textelor pe care le-a scris. Am rămas multă vreme, până la plecare, în afara unei poziţii afişate, dar trebuie să spun că, în momentul când Mihai Botez a plecat în America, în ’86, am încercat voluptatea unică de a mărturisi dezacordul meu cu sistemul în care trăiam şi cred că e una din trăirile cele mai intense pe care le-am întâlnit în traiectoria asta. […]
Despre Mariana Celac: prieteni şi colaboratori
[…]Gabriel Andreescu: O să povestesc câte ceva despre „începuturi”. Desigur, auzisem de Mariana Celac de mai mult timp, dar am cunoscut-o cu adevărat după 1990. O lungă perioadă ne-am văzut des, am fost foarte apropiaţi… amândoi activi în Grupul pentru Dialog Social. Acolo se trăia zi şi noapte… o atmosferă absolut fantastică. O lume care-şi asuma mult mai mult decât putea să facă, pentru că i se cereau nenumărate lucruri. O mulțime de oameni apela la GDS pentru că se întâmplase ceva, sau nu se întâmplase ceea ce fusese așteptat. Ne întâlneam des, câţiva dintre noi zilnic, iar Grupul mare, de două ori pe săptămână. Discutam, discutam… Se vorbea foarte mult. Membrii GDS erau personalităţi accentuate, unii egocentrici, câțiva de-a dreptul egolatri. La capătul discursurilor trebuia să rămână ceva… ei, nu prea rămânea, iar ceea ce fusese stabilit mai trebuia și pus în practică. Cum să obții într-un grup atât de eterogen și atât de centrat pe discursuri o gândire comună asupra evenimentelor şi o decizie asupra a ceea ce este de făcut? Mariana era o excepţie. Cum spuneam, membrilor GDS le plăcea aproape în totalitate să vorbească. Nu și ei. Pentru mine, faptul era o frustrare. Majoritatea repetau clişee, se sugerau o mulțime de fantezii, or, atunci când o ascultam pe Mariana Celac, apărea în sfârșit ceea ce conta: o gândire, o structură! Vă amintiţi de câte ori s-a referit mai înainte Mariana Celac la structuri? La un mod de a vedea lucrurile care să dea seamă de realitate? La un contact elaborat cu faptele? Acest mod de a privi în jurul nostru era cu atât mai urgent și mai necesar atunci. După câteva luni de la apariție, în GDS s-a propus crearea unor grupuri de expertiză care să sară peste faza aceea a sloganurilor și a declaraţiilor. Apreciam că Mariana Celac era omul care avea de jucat un rol de substanţă în propunerile de reconstrucție socială aștepate de la GDS. Atunci puteau prinde viață foarte multe idei utile.
Mariana Celac: Se putea face foarte mult!
Gabriel Andreescu: …enorm! Grupul pentru Dialog Social a contat mult în primele luni postdecembriste, dar n-a fost capabil să-şi asume puterea pe care în mod real o avea. Mi-o amintesc pe Mariana Celac enunțând repetat idei anticlişee. Ele loveau, desigur, și clişeele mele. Mi-a rămas în memorie, Mariana, când ne-ai spus: „Atenţie, toate construcţiile acestea din Centrul civic…” – care erau tratate ca o oroare – „ …nu sunt chiar o oroare! Uitaţi-vă la clădiri”, zicea ea, „a existat totuşi un mare efort, acolo, de salvare a arhitecturii!” Tot la tine, Mariana, am auzit prima oară spuse mai înțelepte despre palatele ţigăneşti, calificate cu ifose de alţii. Ai atras atenția că ar trebui privite cu curiozitate – curiozitatea vie, permanentă, pe care o percepem şi astăzi la Mariana Celac. M-a fascinat raţionalitatea ei caldă, interesul ei pentru concepte. Mariana Celac a contat în evoluția înțelegerilor mele. Mi-a părut rău că nu a căpătat în GDS puterea care i-ar fi permis punerea în valoare a capitalului de prestigiu al Grupului. Cred că a fost frustrată de cum evoluau lucrurile în GDS, de discursurile acelea inutile… Din câte îmi amintesc, s-a îndreptat spre lumea ei, a arhitecţilor, făcând ceea ce ştia să facă foarte bine. Spunând ceea ce am spus, aş vrea să te întreb, Mariana: cum vezi tu, din perspectiva de astăzi, lumea Grupului pentru Dialog Social din primele luni ale anilor 1990? Să zicem, GDS din primele patru-cinci luni, interval de timp care conta atunci pentru societatea românească cât contează zece ani astăzi – şi nu este o metaforă…
Mariana Celac: Nu ştiu dacă am spus-o chiar aşa, dar ceva pe-aproape am spus chiar în lunile alea şi, dacă frustrare există, e una foarte profundă, pe care aş pune-o în termenii următori: am fost de atunci conştientă că o elită intelectuală nu va putea construi şi nu trebuie să construiască un proiect pentru elită. Pentru că proiect pentru elită nu există! Fiecare participant la o elită intelectuală are propriul său proiect şi, dacă nu are propriul său proiect, atunci nu face parte din elită! Deci, rolul elitei era construcţia unui proiect – pun în ghilimele – „popor”, pentru societatea românească, ceea ce este cu totul altceva decât un proiect al elitei pentru elită. Or, la GDS se vorbea tot timpul despre şcoala de elită, despre o justiţie de elită, despre o societate a elitelor. Asta intra într-o contradicţie fatală cu ceea ce ştiam eu despre lumea românească, ceea ce ştiu şi acum despre lumea românească şi cred că Gabriel are perfectă dreptate: atunci se puteau formula – cum să spun?! – ideile de forţă pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Am greşit încă o dată, aşa cum am greşit în anii ’60, când am zis: „Activiştii să facă activism, noi o să construim România de mâine!” […]