Je ne vous parlerai pas de l’architecte Mariana Celac, mais de la femme et de ses convictions humanistes qui ne l’ont, je crois, jamais quittées.
      Nous nous sommes rencontré pour la première fois en novembre 1986. L’empire soviétique commençait à craqueler de partout et Mikhaïl Gorbatchev, arrivé au pouvoir un an auparavant, rêvait de sauver un système moribond en le réformant. La perestroïka  et la glasnost commençaient à souffler ici ou là en Europe de l’Est. Mais pas en Roumanie.
      Avec une poignée d’autres journalistes américains et européens, j’avais obtenu un visa pour assister à un évènement destiné à redorer le blason, bien terni, du régime de Nicolae Ceausescu: un référendum pour la réduction de 5% des dépenses militaires.
      Pour la presse occidentale, il était quasiment impossible à cette époque d’obtenir ce précieux sésame. Les velléités d’indépendance de Ceausescu face à Moscou ne faisaient plus illusion dans la plupart des capitales occidentales et le dictateur roumain redoutait les changements amorcés dans certains pays du bloc de l’Est. Isolée politiquement, en plein marasme économique et moral, la Roumanie avait été verrouillée par le régime qui ne voulait pas de témoins.
      Ce référendum n’était qu’une farce pathétique et grotesque, mais il nous offrait la possibilité d’approcher une réalité politique et sociale sur laquelle peu d’informations filtraient.
      Cette consultation populaire nous permit d’abord de vérifier que le régime n’avait pas peur du ridicule, chaque électeur ayant été invité à ajouter son nom et son adresse dans une case prévue sur le bulletin de vote. […]

O femeie ieșită din comun

Nu vă voi vorbi de arhitecta Mariana Celac, ci despre femeia cu acest nume și convingerile ei umaniste care nu au părăsit-o niciodată, cred.
      Ne-am întâlnit pentru întâia oară în noiembrie 1986. Imperiul sovietic începea să crape din toate părțile, iar Mihail Gorbaciov, ajuns la putere cu un an înainte, visa să salveze un sistem muribund reformându-l. Vântul Perestroikăi și al Glasnostului începea să sufle, pe ici, pe colo, în Europa de Est. Dar nu și în România.
      Alături de o mână de ziariști americani și europeni, obținusem o viză pentru a asista la un eveniment destinat să refacă imaginea, mult întunecată, a regimului lui Nicolae Ceaușescu: un referendum pentru reducerea cu 5% a cheltuielilor militare.
      Presei occidentale îi era aproape imposibil în acea vreme să obțină această prețioasă cheie de intrare. Veleitățile de independență ale lui Ceaușescu față de Moscova nu mai păcăleau pe nimeni în majoritatea capitalelor occidentale și dictatorului român îi era teamă de schimbările începute în anumite țări din blocul de est. Izolată politic, în plin marasm economic și moral, România fusese complet închisă de un regim care nu voia martori.
      Referendumul nu era decât o farsă jalnică și grotescă, dar ne oferea posibilitatea să vedem îndeaproape o realitate politică și socială despre care aveam prea puține informații.
      Această consultație populară ne-a permis mai întâi să verificăm că regimului nu-i era teamă de ridicol: fiecare votant era invitat să-și pună numele și adresa într-un spațiu prevăzut pe buletinul de vot. […]