Dacă încerc să mă gândesc la Mariana Celac și la felul în care a acționat pentru arhitectură și oraș, îmi vin în minte amestecul de curiozitate și erudiție discretă, de energie și luciditate, de empatie și haz, pe care îl arăta în orice situație; dar și felul în care reușea să echilibreze o atitudine foarte principială cu o deschidere și o politețe incredibile.
Cred că sunt nenumărați cei care au cunoscut-o mai bine, au lucrat intensiv cu ea și au mai multe de spus decât mine. Ce pot să încerc este să repet cât mai puțin lucruri care sigur se vor spune și să încerc să vorbesc din două perspective: o dată, cea a unui observator al scenei arhitecturale și urbane românești de după 1990; pe de altă parte, a cuiva fascinat de felul în care acest om era parcă peste tot și practic tot timpul cu un pas înaintea celorlalți. Avea simț și entuziasm (critic) pentru toate cauzele bune, și nu se preda niciodată vreunei tabere, vreunei ideologii. În combinație cu modestia și generozitatea sa, această libertate de gândire compunea o personalitate publică ce pare, din perspectiva de azi, chiar incredibilă. Pentru că astăzi ne-am radicalizat cu voluptate. Ne sfâșiem între noi din motive ideologice iar autoasumate, și obsesia purității ideologice pare să ne definească pozițiile asupra orice. Știm bine că, dacă vorbești despre patrimoniu, istorie, trebuie să fii de dreapta; dacă aduci în discuție romii, oamenii săraci, rasismul, drepturile femeii, egalitatea de șanse, locuirea socială, ecologia, devii un stângist viclean și periculos.
Ei bine, cred că inchizitorii de ambele extreme ar fi avut ample terenuri de bătălie împotriva doamnei Celac; o interesa tot și încerca să înțeleagă tot și reușea să echilibreze o atitudine foarte principială cu o deschidere și o politețe incredibile.
Lista sa de interese și de acțiuni e incredibilă. Ar fi, de exemplu, cercetarea de tip matematic în urbanism în perioada când urbanismul însemna cartiere de blocuri și megalomania lui Ceaușescu; mai târziu, în aceeași epocă, o disidență curajoasă împotriva regimului (cu care nu s-a lăudat, din câte știu, niciodată) și de care majoritatea dintre noi am aflat foarte târziu.
În anii 90, a devenit membru al Grupului pentru Dialog Social și fost printre primii care s-au implicat în reformarea Uniunii Arhitecților, dar și în apărarea și promovarea entuziastă a patrimoniului. Mai ales a celui modernist moderat, pe care îl iubea profund – și nu doar, ca majoritatea arhitecților, stilistic, ci și ca atitudine față de oraș și ca expresie a unui progresism temperat. […]