În timpul Ciumei Negre din 1347, ascuns împreună cu câţiva prieteni în biserica „Santa Maria Novella” din Florenţa (unde s-au povestit întâmplările Decameronului) Giovanni Boccaccio scria: „teroarea era atât de mare în sufletele oamenilor încât fratele îşi părăsea fratele, unchiul pe nepot, adesea femeia pe soţ, chiar şi părinţilor le era groază să-şi îngrijească copiii bolnavi”. Marile epidemii influenţează atât de mult lumea în care trăim, în primul rând, datorită panicii care generează comportamente dintre cele mai paradoxale. În timpul acestor flageluri, apocalipsa este la ea acasă, iar de-a lungul timpului oamenii au căutat toate explicaţiile posibile, de ce, cum, de unde vine: „Moartea loveşte pe oricine în timpul epidemiilor. Demonii abia aşteaptă să se repeadă asupra prăzii lor şi nici o rugăciune nu poate să oprească împlinirea voinţei divine” (Francesco Petrarca).
Oricât de infricoşător ar suna, organismul uman este un conglomerat în care coexistă (mai ales în sistemul digestiv) circa 40 de miliarde de microorganisme! Numit microbiom, această lume microbiană este interfaţa noastră cu lumea exterioară. Dacă ar fi să comparăm acest număr cu cele circa 30 de miliarde de celule din care este compus un corp uman adult, orice comentariu este de prisos. Microbii însoţesc istoria noastră, iar epidemiile au apărut în mijlocul aglomerărilor umane. Pană acum 5000 de ani, Europa şi teritoriile limitrofe nu au cunoscut epidemii pustiitoare. Era normal, deoarece populaţiile dispersate erau interpuse între forme de relief de tip barieră, dificil de trecut (munţi, păduri masive, fluvii etc.). Aceasta nu înseamnă că pe atunci nu au existat contaminări interumane, dar ele erau limitate, iar difuzibilitatea era de mică amploare.
Astăzi planeta este o lume mică, iar contagiozitatea unor boli infecţioase este amplificată de climă şi circulaţia oamenilor şi a microorganismelor, într-o lume în care fără comerţ şi tehnologie nu mai putem coexista. O dată cu construirea oraşelor-cetăţi antice şi apoi a celor medievale, contactul interuman a devenit din ce în ce mai strâns. Războaiele şi migraţiile vaste spre apusul Europei au adus boli asiatice şi africane necunoscute locuitorilor continentului european, care, „nepregătiţi” din punct de vedere imunologic, au făcut forme maligne, cu o letalitate masivă. În cei circa trei ani în care Europa a fost bântuită de „ciuma neagră” (1347-1350) se pare că au murit 1/4-1/3 din locuitorii de atunci ai bătrânului continent. Dacă Europa avea pe-atunci circa 80 de milioane de locuitori, există estimări care vorbesc de o mortalitate de până la 50%. Explicaţiile epidemice au fost pe măsură: după un anume Simon de Covino „mors nigra” – ciuma – este dată de conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn (De judicio Solis in convivio Saturni, 1350). Şi ne mai mirăm azi de „ritualul horoscopului zilei”…
Provocarea pentru orice medic şi istoric care abordează poveştile marilor epidemii este aceea a semnificaţiei semantice a numelui unor boli din istorie, şi în ce măsură aceste boli corespund unor entităţi morbide din prezent şi, evident, ce consecinţe au avut ele asupra dezvoltării ulterioare a civilizaţiei şi culturii, precum şi relatările medicilor şi ale celor implicaţi de-a lungul timpului, în eforturile lor de a stăvili epidemiile şi a salva bolnavii. […]