De la politic la politica
Ce sens are politica în ansamblul activitatilor umane? Ce rol, ce influenta si ce relevanta au faptele politice din perspectiva valorilor general umane? Este politica o actiune superficiala, cu impact doar asupra suprafetei istoriei, sau are o dimensiune de profunzime ce influenteaza esential specificul actiunii umane? Departe de a fi doar reflectia interogatiilor unei epoci în care totul pare sa se dizolve în multiplele sale componente, în care ordinea nu mai reprezinta un dat etern, imuabil si divin, ci un construct re-lativ, nedumeri-rile privind continutul notiunii de politica au urmat aproape instantaneu aparitiei cuvântului. {i daca «totul pare a conspira în zilele noastre pentru a masca natura veritabila a politicii» (Julien Freund, Qu’est-ce que la politique?, Seuil, Paris, 1965, p. 5) politizarea largind spatiul politic pâna într-atât încât totul poate deveni, la un moment sau la altul, politica , pe vremea când comunitatile pastrau înca masura omului si a naturii, primele încercari de deli-
mitare a conceptului considerau politicul temeiul umanitatii. Zoon politikon, omul aristotelic nu era doar o fiinta sociala (caci sociale erau în proportii diferite toate animalele gregare), si nici o fiinta angrenata doar în lupta pentru ocuparea pozitiilor de decizie (cum limitativ am avea tendinta sa spunem astazi), ci se detasa de restul naturii, construind un sistem de conventii prin care lumea era ordonata în raport cu un scop. {i cum natura nu creeaza nimic fara scop, polisul, comunitatea politica altfel spus, permitea manifestarea autenticei umanitati «caci, dupa cum omul, în perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, tot astfel, lipsit de lege si de dreptate, este cea mai rea dintre toate» (Aristotel, Poli-tica, Antet, Bucuresti, 1996, p. 7). Politica este expresia ordinii, a modului în care societatea se raporteaza la un sistem de valori, pe care, prin actiunea politica, îl realizeaza.
Ansamblu de relatii între indivizi sau grupuri sociale, politica pune în evidenta un joc de presiuni anonime sau individualizate din a caror actiune rezulta un sistem de tensiuni si echilibre ce formeaza mediul social. Sesi-zabila chiar la nivel lingvistic, distinctia dintre politic si politica, dintre esenta si fenomen, devine relevanta pentru modul în care politica si ordinea se interconditioneaza.
Politicul nu este consecinta unei realitati factuale, ci expresie a spiritului care interpreteaza si califica faptele. Înca de când ierarhia (configuratie de putere cu, înca, puternice componente biologice) este pusa în relatie cu un scop, semnificatia politica a fenomenului analizat devine vizibila.
Esentiala pentru a determina semnificatia politica a unei actiuni, puterea intervine ca un concept esential în definirea cuplului politicaordine. Intervenind în cea mai mare parte a relatiilor dintre oameni puterea releva o constanta. Înainte de a avea vreo semnificatie politica, orice putere presupune existenta unor sco-puri împartasite, în masuri diferite, de indivizii ce participa la aceea relatie. Raspunzând de cele mai multe ori unui calcul, supunerea indica modul în care indivizii si grupurile se raporteaza unii la alti în raport cu un scop ce le este propriu ( Georges Burdeau, LEtat, Seuil. Paris, 1970, p. 22).
Având ca fundamente dominatia si supunerea, relatia de putere pune în evidenta doua elemente de profunzime ale psihicului individual, tendinta de a domina, trebuinta simetrica si complementara nevoii de dependenta. Structura dinamica, multiforma si complexa, puterea apare astfel ca un meca-
nism de creatie si de echilibru în care placerea de a domina si aspiratia la prestigiu fatete ale tendintei de a domina furnizeaza resortul de actiune al puterii politice. Capatând relevanta politica atunci când dispune efectiv de monopolul coercitiei, puterea îsi exercita autoritatea impunând un sistem de reguli juridice asupra ansamblului societatii.
Pentru a deveni dintr-un concept instrumental (cum este atâta vreme cât ramâne doar la nivelul grupului) unul existential, politicul trebuie raportat la societatea globala. Constituind un reper în interiorul acesteia, so-cietatea politica dezvaluie o finalitate proprie. Societatea politica devine fundament al valorilor pe care le promoveaza si îsi gaseste în ea însasi ratiunea de a fi. Politicul înceteaza a mai fi un mijloc, devenind scop prin referinta la o va-loare ireductibila. Primul bun pe care îl poate realiza societatea politica si fata de care toate celelalte depind este acela de a exista. Prin aceasta societatea politica vizeaza tot ceea ce tine de reproducerea ei. Valorizarea relatiilor de putere nu mai este deci determinata de un criteriu strain existentei lor, ci rezulta din însasi necesitatea de a exista si de a rezista dezordinii ce sta sa invadeze câmpul politic.
Reprezentând o caracteristica de profunzime a societatilor, o constanta, politicul raspunde unei nevoi de structurare si ordonare a datelor unei colectivitati si a culturii sale. Politicul se asociaza ideii de ordine indispensabila si se detaseaza de lumea contingentelor pentru a se alatura, în registru metafi-zic, lumii esentelor.
Concept perfect neutru (spre deosebire de politica), politicul este mai putin orientat catre dinamica cotidiana. Corespunzând unei structuri în care se insereaza structura sociala, politicul nu poate sa eludeze dinamica acesteia. Specificitatea politicului rezulta din finalitatea sa ordinea si natura pro-blemelor aberante. Transferând politicului problemele insolubile, grupul opereaza o modificare a însasi naturii problemelor prin apelul la arbitrajul autoritatii. O problema devine politica din momentul în care este reglata de detinatorii puterii în loc sa fie tratata la un alt nivel (Philippe Braud, La science politique, PUF, Paris, 1990, p. 11). Solutionarea unei probleme si reglementarea ei prin intermediul detinatorilor pozitiilor de autoritate sunt diferite; daca solutia se degaja din datele problemei fara sa fie necesara interventia unui factor exterior, reglementarea problemei exprima o decizie luata în temeiul autoritatii celui care o ia.
Instrumentul folosit puterea releva esenta politicului prin modul în care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar puterea politica nu are valente miraculoase; interventia ei consta, de cele mai multe ori, în a obisnui societatea sa traiasca cu problemele, apelând pentru aceasta la diferite metode în functie de legitimitatea si eficacitatea politicilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forta sunt tot atâtea mijloace la care detinatorii puterii se simt îndreptatiti sa recurga pentru a concilia exigentele ordinii cu dinamica problemelor.
Supletea politicului îi permite sa integreze noile forte si sa se adapteze la schimbare fara a fi destabilizat de criza si disparitia celor vechi. {i aceasta pentru ca politicul nu poate fi asimilat unei structuri institutionale. Desi poate fi observat în institutii, nu poate fi redus la vreuna dintre ele. Prin ordinea pe care o încarneaza, politicul transcende institutiile.
Politica este o activitate desfasurata fie de guvernanti, fie de un grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influenta deciziile conducatorilor. Sensul peiorativ al termenului este rezultatul procedeelor neortodoxe de actiune, dar si consecinta a neîncrederii în detinatorii puterii. Spre deosebire de politic care releva scopul, politica ilustreaza functia. Obiectul sau este introducerea disciplinei în cadrul grupului pentru mentinerea coeziunii. {i aici ordinea ramâne elementul central. Dar perspectiva se schimba. Ca activitate, politica consta în definirea continutului real al puterii si exersarea prerogativelor acesteia. În vreme ce latura sociala a politicii rezulta din relatia sa cu colectivitatea, mentinerea coeziunii grupului dezvaluie functia sa ordonatoare. În acest sens ea reprezinta actualizarea unei anumite idei de ordine.
Scena pe care se înfrunta indivizii si grupurile în competitie pentru cucerirea si influentarea directa a puterii, politica îsi modifica contururile în functie de contingent. Determinând prin natura ei conflictuala regulile grupului asupra caruia îsi exercita influenta, politica reflecta implicit scopul care si contribuie la definirea valorilor prin care mecanismul autoritatii si supunerii sunt induse la nivelul colectivitatii. Reformulând valorile în functie de specificul sau, politica le schimba continutul în functie de relatiile de putere.
Notiuni corelative, politicul si politica trebuie analizate în complementa-ritatea lor; politicul nu poate ignora contingentul, fara a denumi o morala sau o filosofie politica a carei influenta asupra realitatii ramâne mereu indecisa, pe când politica ramasa doar la nivelul confruntarii risca sa intre în impas, daca nu este însotita de o anumita perspectiva principiala asupra cotidia-
nului si de o reflectie asupra ei însasi.
Politica fricii o ordine a violentei statale
Daca politica nu poate fi redusa la stat, acesta forma institutionalizata a puterii dezvaluie cea mai importanta expresie a ordinii politice experimentata pâna în prezent. Spatiu al agregarilor partiale si al conflictelor de interese, politica se insereaza într-un câmp social reglat de o putere ce prin referinta la monopolul coercitiei legitime se concretizeaza în stat. Definita în acest fel, politica se raporteaza la dominatie ca la principala sa resursa, si prin afirmarea monopolului asupra coercitiei, forta creeaza reflexul fricii.
Trecerea de la guvernare la dominatie a produs o mutatie în ceea ce priveste identificarea scopurilor politicii. Întâmplator sau nu, în perioada în care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca notiune si ca practica, îsi construia fundamentele. Asocierea fricii cu statul nu este atât de arbitrara pe cât s-ar crede. Ideea ca puterea ar avea ca scop doar perpe-tuarea sa, forjata de Machiavelli, nu are corespondent în ideea de guvernare medievala care indica o pluralitate de scopuri ale politicii (Michel Senellart, Artele guvernarii, Meridiane, Bucuresti, 1998, p. 15). Schimbând perspectiva asupra calitatilor necesare principelui, abandonând virtutea orientata spre binele general, în favoarea vicleniei si fortei ce asigura reusita, florentinul a inaugurat o noua epoca. Ca o consecinta, imaginea ordinii tripartite, atât de draga medievalilor, s-a prabusit, si daca ea a mai supravietuit pâna la Re-volutia franceza de al 1789 în forma Adunarii celor trei stari, aceasta nu trebuie sa induca în eroare. Ordonarea era la origine o înscriere. În Roma antica prin ordo barbatii erau repartizati pe grupe în care sa îsi realizeze mai bine rolul în grupe de lupta si în grupe de cetateni ce puteau contribui la admi-nistrarea treburilor publice conferind individului un statut dincolo de dife-rentele sociale. Cele trei ordine erau vazute într-o relatie organica, astfel ca nici oratores, nici bellatores, nici laboratores, nu ar putea exista în absenta celorlalte doua categorii. În formula cea mai veche atribuita lui Adalberon de Laon, la începutul secolului al XI-lea, «aici jos unii se roaga, altii se lupta si altii lucreaza » (Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Meridiane, Bucuresti, 1998, p. 25)
Între aceste trei ordo, complementaritatea era absoluta. Într-o asemenea perspectiva, telurile pe care activitatea politica urmarea sa le atinga constau în realizarea Binelui Comun, a unei valori cadru în functie de care întreaga comunitate se orienta. Reflectând asupra scopului, Toma dAquino ajungea la concluzia perfectiunii sale. «De aici reiese ca ceea ce este perfect pâna la sfârsit este binele suprem. s t Binele însa, având motivatia de dezirabil, evoca ideea de cauza finala a carei cauza prima este, deoarece un agent nu actioneaza dupa un scop, ci prin agent materia se misca spre forma, de aici se zice ca scopul e cauza cauzelor» (Toma d’Aquino, Summa theologiae, Editura stiintifica, Bucuresti, 1997, p. 91). Expresia elaborata de Sfântul Toma în Summa theologiae Binele Comun a cunoscut o glorioasa cariera, o data cu Renasterea trecând printr-un proces de laicizare, astfel încât notiunea a fost si, în masura în care mai are vreo relevanta, este utilizata independent de orice referinta religioasa. Acest proces de laicizare a schimbat raportul de la perspectiva filosofica asupra Binelui Comun pentru care ordinea, de exemplu, poate fi considerata un scop (bine) în sine, la o perspectiva actionala în care binele se converteste în bunuri concrete.
Antiteza dintre a guverna si domina a modificat viziunea asupra finalitatilor politice. Nu Binele, ci binele Principelui, adica dominatia sa asupra unui popor gata sa se revolte, se transforma în scop în sine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominatie, Machiavelli a avertizat în acelasi timp asupra ei. Neîncrederea în detinatorii puterii a fost generata de frica de arbitrariu si de exercitarea neîngradita a violentei. Prin teama teama de politica, de politicieni, de omnipotenta statului se anticipa pericolul exercitarii neîngradite a violentei si a imixtiunii în viata privata. Reflectii ale unui fel de politica si de putere, temerile nu pot fi însa exacerbate dincolo de orice limite. Exista un punct de la care nici frica, nici politica nu mai sunt tolerabile, de la care si una, si cealalta devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii ce vizeaza teroarea ca element de obtinere a consensului. Teama de politica, reflex de aparare împotriva abuzului de putere, se converteste în frica paralizanta.
Frica a însotit puterea aproape permanent din momentul \n care oamenii au acceptat autoritatea sefului. Nascuta fie din nevoia de ordine, ce produce consensul de care manipulatorii fricii, mai mult sau mai putin rafinati, profita pentru a-si asigura confortabilele pozitii de putere, fie din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale puterea nu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numim primitivi au avut intuitii mult mai profunde asupra naturii puterii decât dorim în general sa acceptam. {eful comunitatii nu a avea o autoritate reala; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa munceasca, tinea discursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, si conducea operatiunile militare doar atâta timp cât membrii comunitatii acceptau aceasta. Ei simteau ca puterea este prin natura ei opresiva si o anihilau (Pierre Clastres, Societatea contra statului, Ararat, Bucuresti, 1995, p. 35).
Puterea ca dominatie a devenit regula. Supunerea fata de detinatorii pu-terii a fost acceptata cu toate consecintele sale. Conjunctia dintre constructia statului si ideea de natiune s-a produs pe fundalul transformarii guvernarii în dominatie. Legitimarea puterii a luat alte forme, iar Binele Comun s-a transforma în Interes National dând curs unei alte ordini. Nascuta ca forma de uniformizare a unor diferente specifice }arilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor, ideea nationala s-a dovedit utila în procesul de construire a unitatii politice si a culturii comune. Dovedindu-si capacitatea de mobilizare si deci devenind utila politic, ideea nationala s-a impus ca un element central al constructiei statelor moderne în Franta, Marea Britanie sau Statele Unite în se-colul al XVIII-lea. Exclusivismul etnic si cultural, preambul al alunecarii spre teroare a însotit constructia statelor.
Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimându-se prin nevoia de a mentine ordinea, un întreg arsenal al terorii. În numele unei ratio-nalitati care doar astfel s-ar fi putut realiza, statul nu a încetat sa se întareasca pâna acolo încât individul nu mai conta în fata logicii sale. Frica imensa, neputincioasa pe care a generat-o i-a fost însa fatala. Incapabil sa mai reactioneze la semnalele din partea societatii, statul omnipotent s-a prabusit. Dar politica din care s-a nascut i-a supravietuit. Politica ordinii care justifica folosirea fortei împotriva cetatenilor si care protejeaza dictatorul împotriva revoltei nu a disparut. Înca definita ca dominatie, politica nu mai regaseste guvernarea.
Societatea contra ordinii
Considerata ca legitima, ordinea este afirmata ca scop politic pentru a camufla puterea si privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar dreptatea, valoare politica complementara ordinii, implica o relativizare a influentelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea si dreptatea modeleaza actiunea politica. Daca ordinea este mai degraba statica, orientata spre conservare si restrictiva în raport cu libertatile, dreptatea, element dinamic, exprima adaptarea legislativa la o realitate în continua transformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imuabile, nici produsul unei generatii spontanee. Recursul la norma juridica pune în evidenta încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile despre viitor fara a se abandona ordinii traditionale si rigide. Transformarea viitorului necunoscut în functie de prezentul cunoscut implica deja politica, cât timp se opereaza o selectie a scopurilor si mijloacelor de realizare a acestora. Cum norma juridica este expresia unei politici, ea tinde sa impuna grupului anumite valori. Din aceasta perspectiva, politicul ar fi un mod de a determina valori sociale conside-rate esentiale, pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin intermediul activitatii umane.
Daca în mod curent expresia stat de drept este folosita doar pentru a exprima opozitia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept evoca un sistem în care statul reprezinta personificarea unei ordini juridice ce are la baza principiul ierarhizarii normelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipotente si abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o norma juridica nu poate fi valida decât în masura în care ea satisface, atât prin modul de legiferare, cât si prin continutul sau determinarile normelor de nivel superior. Singura norma ce nu dezvolta o alta norma superioara este Constitutia; ea reprezinta modul în care poporul se constituie în putere si este expresia vointei generale. De aceea sunt prevazute mecanisme de control pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.
Aparuta într-un context de criza a parlamentarismului, la sfârsitul se-
colului al XIX-lea, teoria statului de drept reorganiza raporturile dintre le-
gislativ si juridic în favoarea celui din urma. Ea exprima astfel reactia dreptului împotriva ordinii politice. Reprezentând o alta viziune asupra democratiei decât cea specifica statului liberal, teoria statului de drept nu ramâne însa doar la nivelul dezideratelor, ci capata, o data cu aparitia curtilor constitutionale, o dimensiune reala ce presupune în practica o reducere a suveranitatii de care dispuneau parlamentele. Daca legea este rezultatul vointei generale si este deasupra intereselor circumstantiale ale alesilor, a-tunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie sa fie conditionata de respectarea legii.
Cultura legii, prin rolul proeminent pe care îl acorda valorilor de dreptate si egalitate, este o componenta esentiala a democratiei, înteleasa nu doar ca simplu mecanism institutional, ci ca o stare de spirit a societatii. Teoria statului de drept da seama despre un compromis între ideologia democra-tica si valorile liberale. Plecând de la constatarea ca democratizarea sufra-giului transforma natura legislativului, care devine victima presiunii opiniei transformând alesii în reprezentanti ai unor interese particulare, statul de drept asigura în egala masura cu limitarea omnipotentei parlamentelor si o forma eficienta de protectie în fata tiraniei majoritatii.
Libertatea de decizie a statului este limitata în cazul statului de drept de existenta unor norme juridice superioare, al caror respect este asigurat de existenta unei puteri judecatoresti impartiale. Judecatorul devine deci cheia de bolta a realizarii statului de drept, caci ierarhia normelor nu devine efectiva decât daca acestea sunt juridic sanctionate. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât daca justitia le asigura protectia. Cultul dreptului s-a tradus prin sacralizarea judecatorului. Daca statul liberal insista pe figura reprezentantului ca exponent al vointei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept se centreaza pe figura judecatorului ca reprezentant al unei ordini eticojuridice. Rolul de aparator al valorilor face din justitie o reduta împotriva capriciilor majoritatilor parlamentare, dar si a rationalitatii interesata doar de eficacitate. În acest context existenta judecatorului constitutional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejeaza exprimarea vointei generale contrabalansând principiul majoritatii prin exigenta respectarii drepturilor fundamentale, ci se înscrie în miscarea de reevaluare a formelor democratiei contribuind la legitimarea acesteia.
Societatea civila ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice are ca fundament drepturile ce rezulta din asumarea constienta si activa a calitatii de cetateni. Libera asociere si drepturile omului, alaturi de principiul ierarhizarii normelor si al independentei justitiei, creeaza un binom între statul de drept si societatea civila. Întru-un stat de drept, cetatenia reprezinta limita dincolo de care detinatorii pozitiilor de putere nu pot sa atenteze la drepturile cetatenilor fara a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încalcarea drepturilor cetatenesti, chiar prin violenta, este una din ideile ce fac ca statul de drept sa existe.
Reactionând împotriva comandamentelor politicii ordinii, ce tinde sa reduca totul la simpla ratiune de stat, societatea se protejeaza si apara indivizii împotriva arbitrariului, instituind o noua ordine, a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Redus la monopolul coercitiei, statul poate fi protectorul libertatilor si aparatorul propriilor interese. Ideea monopolului asupra coercitiei exprima viziunea conservatoare asupra statului de drept, asa cum a fost ea prezentata în cadrul scolii germane de catre F.-J. Sthal, pentru care dreptul nu ar reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare rationala a statului si de normalizare a raporturilor sale cu cei administrati (Jacques Chevallier, LEtat de droit, Montchrestien, Paris, 1992, p. 15). Cunoscându-si prerogativele, sta-tul ar interveni fara complexe împotriva cetatenilor, câta vreme dreptul nu este o limita exterioara statului, ci consecinta a autolimitarii acestuia.
Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondata pe drepturile si libertatile individuale, politica, în forma sa democratica de manifestare, asigura securitatea externa si pacea interna a unei unitati politice, facilitând convergentele si mediind divergentele, fara a încerca sa le reduca pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea maretia Cosmosului elen. Rezultat al actiunii umane, ordinea este efectul unei viziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstractie de mersul ideilor, nu poate sa se replieze pe vechile redute fara a esua într-o banala, dar atât de tragica, politica a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai este nici ordine, nici politica, ci încremenire.