Cred că cei mai mulți auditori, poate chiar cei mai mulți locuitori ai României au fost dezamăgiți (unii mai tare, alții mai puțin) de felul în care s-au desfășurat lucrurile în țară după anul 1989, când speranțele și iluziile tuturor erau maxime. Nu mă voi referi acum la chestiunile mai ample, la socio-istoric în ansamblul său. Aș vrea să reflectăm însă la un aspect cultural, nu lipsit de importanță, și anume la judecățile noastre despre literatura din ultima sută de ani.
De ce? Pentru că, spre deosebire de alte țări, de alte culturi, în zonele românești, cele mai profunde dezbateri privind filozofia societății, evoluția națiunii, au fost acelea care au apărut învăluite în literatură – într-o măsură în poezie și roman, dar încă mai energic în critica literară. Să privim nițel în urmă. Dezbaterea serioasă, profundă, exemplară aș spune, dintre Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea rămâne fundamentală și neuitată. Oameni ca Ibrăileanu, Eugen Lovinescu și Lucian Blaga, ca Nicolae Iorga și Constantin Stere, rămân până în ziua de azi stâlpi de încredere ai reflexiei ideologice, social-politice, mai curând decât activiștii din feluritele partide. Dar chiar și în deceniile interdicțiilor bolșevice, tot în literatura și în critica literară s-au exprimat cele mai răspicate, cele mai explicite opinii și atitudini care să ajungă la un public larg și să influențeze acest public. […]
Ideologii „Cercului Literar” aveau planuri mari. Revista (de altfel excelentă) din care apăruseră 6-7 numere urma să fie reluată sub titlul de „Euphorion”. Numele avea un rost. El relua pe acela al unui personaj secundar din Faust al lui Goethe (fie spus că Schiller și Goethe erau eroii estetici ai cerchiștilor) care la rândul său reprezenta sinteza tradițiilor germanice cu cele latine. Transilvania ar fi urmat să fie înțeleasă nu ca o „provincie pedagogică” (precum în Wilhelm Meister), ci ca o „provincie estetică”. Filozoficul și esteticul urmau să fie împerechiate. Aceste idei se vehiculau între Radu Stanca și Negoițescu, cum și, într-o măsură, la Nicolae Balotă.
Dictatura bolșevică instaurată în 1948 a pus capăt acestor frumoase vise. Transferul la București, împletirea cu intelectualii de acolo din aceeași generație a îmbogățit și a diversificat modalitățile de idei urzite la Sibiu și la Cluj. Lucru fericit de altfel, căci s-a zămislit un sistem mai complex de gândire, cât și de sentimente. Astfel e interesant de observat că, în scrisul niciunuia din membrii „generației de aur”, nu găsim insulte, expresii radicale sau violente. Acest detaliu lingvistic decurge și din principiile moderației și armonizării pe care se întemeiază modul de reflexie al acestor intelectuali.
Au primit ei răsplata cuvenita? Târziu, nu toți, și nu în măsură deplina. Șora a fost scurtă vreme ministru, apoi, mai târziu și la o vârstă înaintată, purtător de cuvânt și principal animator al opoziției democratice. Paleologu a fost după 1989 ambasador, senator și deputat liberal, Todoran a fost rector de universitate, Balotă a primit două sau trei doctorate onorifice, a predat la universități franceze, Sîrbu a fost postum obiectul unor simpozioane și al altor onoruri editoriale, Doinaș a fost senator, deputat, membru al Academiei Române, Președinte al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus într-o duzină de limbi străine și a primit funeralii naționale la deces. Monografii despre Doinaș, Regman, Paleologu, Steinhardt au văzut lumina zilei. Steinhardt a fost mult discutat, au apărut volume despre el, o serie de opere complete este în curs. Lista poate fi prelungită, dar, pe mine, tot nu mă satisface întru totul.
În ultima parte a acestei prezentări mă voi opri asupra lui Ștefan Aug Doinaș, ca figură emblematică a întregii „generații” despre care am vorbit până acum. De ce Doinaș? Spre a răspunde la această întrebare e nevoie să facem un pas sau doi îndărăt și să schițăm pe scurt un context teoretic. Iată. Chestiunea atât de importantă, esențială poate a raportului între cultural-intelectual și social-istoric nu și-a găsit până azi un răspuns definitiv și unanim acceptat. Fapt este că lumea intelectuală s-a străduit mai totdeauna să-și găsească o matcă, o structură lăuntrică în multitudinea evenimentelor societății, să le influențeze pe acestea, să le ordoneze poate, să le dea un înțeles, să le așeze inteligibil, să le repare la nevoie. Și în universul românesc lucrurile au stat așa, vreme de mai multe secole, cât le putem urmări. Ne duce gândul la pre-romanticii pașoptiști, la generația Junimii, dar și la fricțiunile sau dezbaterile interbelice (oricum le-am interpreta noi după trei sferturi de secol).
Ei bine, o generație culturală atât de înzestrată cum este cea pe care eu o numesc „de aur” nu putea nici ea să se mulțumească doar cu izolarea și marginalizarea. Această generație (deși câțiva, foarte puțini, dintre membrii ei au fost înscriși scurtă vreme în activități militare) a înțeles fară întârziere că rostul ei nu poate fi opoziția activă, cea fizică, ci aproape exclusiv o activitate pe plan mental, într-un joc al energiilor spirituale. Iată însă că, în contextul unui regim totalitar, nici măcar conflictul ideologic nu este realmente posibil; de fapt nici măcar cât cel fizic. Nu e nevoie să demonstrăm acest lucru. Dimensiunea eliticidă a regimului bolșevic de după 1948 implica interdicția severă a dezacordurilor ideologice, aproape la fel cât a ciocnirilor fizice. Care putea fi atunci soluția în măsura în care nu se recurgea la abandonul radical și alinierea deplină cu sistemul social prevalent? „Generația de aur” a optat ingenios pentru cantitativ. Adversarul urma să primească drept răspuns un surplus de producție, o cantitate sporită substanțial de creație literară și intelectuală care poate conține atât dorite cât și nedorite materiale. Deci răspunsul era: abundența, care să contracareze capacitatea selectivă a structurilor de putere și a oficialităților. Oricum, aproape toți cei pomeniți până acum (cu puține excepții) au scris și publicat mult. Când nu apăreau în presă, îi găsim în compuneri epistolare, în conversații de feluri diverse. Precum și, desigur, în scrisul „de sertar”.
Dintre toți aceștia îl aleg pe Doinaș, din motive pe care ascultătorii atenți le vor înțelege fară întârziere. […]
[…] Cel mai cuprinzător suport al întregii sale opera este tocmai lupta cu limba. Așa se și deosebește de contemporanii săi, mai ales de cei mai tineri. Niciunul dintre aceștia (poeți și poete cu incontestabile merite) nu izbutește să ajungă la străluciri formale, la proeminențe lucitoare, la acrobații tehnice sau simbolice cât Doinaș. Vredniciile sale arhetipale, mitologice, simbolice sunt inegalate de către contemporani. Există în versurile lui Doinaș o neîncetată bătălie (ca a lui Abraham cu Îngerul!) cu însăși limba sa maternă, o luptă ce caută zămislirea și frământarea, purificarea și modelarea.
Să notăm cu mare atenție: aici este vorba nu numai de scriitura poetică, ci de însăși teoria limbii materne, de matca cea creatoare a existenței unui corp social și uman. Doinaș sugerează neîncetat modalitățile metafizice ale vorbirii și ale exprimării.
De altfel, acesta este și punctul unde poetul se leagă și se alipește de întreaga societate din care totuși face parte. Aici este în adevăr și rezistența, împotrivirea față de apăsările și schilodirile ideologice a căror victimă era el însuși și erau și colegii săi de generație. Mântuirea întregului corp social se putea obține prin păstrarea și îmbogățirea limbii române. În această privință, avem dreptul să-l considerăm pe Doinaș tipic și corifeu, adevărată emblemă a Generației de Aur.
Ar trebui să închei prezentarea mea aici, dar nu mă lasă inima să nu adaug DOUĂ observații în concluzie. Cea dintâi. Cum de a reușit România să supraviețuiască unei pacoste masive, de o jumătate de secol, păstrându-și totuși, de bine de rău, o anume identitate? Eu cred că aici tocmai figura lui Doinaș este reprezentativă. Românii în ansamblu, în deceniile de prigoană și suferință, nu au trecut nici la revoltă, nici la modificări structurale prin care să se supună și să se transforme la porunca stăpânitorilor. Ei s-au încăpățânat să se înscrie într-o creativitate, într-o fertilitate care să nu poată să fie încălcată, oricum nu integral. Opera lui Doinaș (și într-o măsură a întregii generații căreia îi aparține) este exemplară din acest punct de vedere.
A doua privește nu trecutul, ci viitorul. Se tot caută de 30 de ani soluții, variante folositoare și sănătoase pentru a merge înainte. Ei bine, eu cred că soluțiile acestea există de fapt. Conjugarea naționalului cu mondialul, echilibrul între inovație și tradiție a fost de fapt realizat; nu ar mai fi nevoie decât să fie reluat și îmbogățit la scară mai amplă social. Și aici, „generația de aur”, Ștefan Aug Doinaș, pot servi ca punte de legătură spre o însănătoșire socială : modelarea prezentului după tocmai această generație.