În anul 1947, la Cluj, tinerii scriitori care formaserăm la Sibiu „Cercul Literar“ am trăit un ultim moment de solidaritate literară: consimţământul tuturora de a nu mai face literatură într-un regim care se anunţa deja ostil valorilor reale, şi hotărârea de a ne refugia fiecare într-un exil interior. Despărţirea noastră avea să se împlinească o dată cu încheierea anului universitar.
În acele luni de primăvară, un suprem moment „cerchist“ s-a consumat: la Negoiţescu acasă, pe strada Dijmei, ne-am întâlnit, mai întâi, eu şi Todoran, pentru a studia împreună cu amfitrionul nostru o carte pe care o socoteam esenţială pentru formarea noastră – Psychologie der Weltanschauungen a lui Karl Jaspers.
Apoi, începând din aprilie 1947, eu şi Nego am purces la traducerea piesei Der Tod des Tizian, scrisă de Hugo von Hofmannsthal în anul 1892. Prietenul meu îmi vorbise entuziasmat de frumuseţea ei, insistând asupra necesităţii de a avea o versiune românească. De la lectura primelor versuri, am fost pe deplin cucerit. Rafinamentul cromatic şi muzical al textului, pledoaria pentru creaţia pasionată, presentimentul morţii glorioase, un fel de sfârşit de „epocă de aur“ când se sting zeii şi miturile, – toate acestea respirau pentru noi, în timp ce tălmăceau în româneşte, vers de vers, această capodoperă de teatru liric. Începutul lucrului nostru a fost cam dificil, dar pe măsură ce înaintam, soluţiile parcă veneau de la sine.
Îmi amintesc că eram amândoi cuprinşi de un fel de extaz, exclamam încântaţi la fiecare vers pe care reuşeam să-l transpunem în limba noastră, ne întreceam în a găsi soluţii, în a le cântări, respinge sau accepta, ne stimulam reciproc cu o bucurie care sporea mereu. În câteva săptămâni, traducerea a fost gata. Dar ştiam că şansele de a o publica aveau să întârzie.
Ele au întârziat, de fapt, peste douăzeci de ani. Moartea lui Tizian a fost publicată abia în numărul 11/1965 al revistei Secolul 20. Retipărind-o acum, înţeleg să subliniez un act de solidaritate, evocând figura unui prieten dispărut. În acelaşi timp aş vrea să arăt că, de-a lungul anilor, revista noastră s-a constituit într-o adevărată arhivă de valori literare din care îmi face o deosebită plăcere, amestecată cu o irepresibilă emoţie, să dezgrop această bijuterie lirică.
(Şt. Aug. D.)
HUGO VON HOFMANNSTHAL