Rolul artei în apropierea de realul din natura
În contributiile sale la «Teutschen Merkur» al lui Wieland, Goethe aminteste, atunci când prezinta arhitectura, un pasaj din Vitruviu «în care acesta povesteste cum Hermogene, un arhitect, având adunata marmura necesara construirii unui templu doric, îsi schimba gândurile si face din acest material un templu ionic» (JA1, vol. 33, p. 45). {i Goethe, altfel decât Vitruviu, care gaseste cauze practice ale acestei schimbari, crede ca «acest barbat, atunci când a vazut în fata sa frumoasele blocuri de marmura, le-a menit mai degraba unei constructii mai atragatoare si mai placute, la realizarea careia, materia nu îl împiedica» (idem).
În timpul sederii sale la Roma, în 1786, atentia lui Goethe este atrasa într-un mod exemplar, de relatia strânsa a operei de arta cu materialul folosit: «Marmura este un material ciudat; de aceea Apollo din Belvedere este in original nesfârsit de îmbucurator, caci aerul sublim al unei fiinte vii, feciorelnice, etern tinere, dispare de îndata în cea mai buna copie turnata în ipsos»
(JA, vol. 26, p. 174).
Simtul artistic al lui Goethe era în consonanta cu convingerile cercetatorului din el, care vedea în toate manifestarile naturii revelatii ale unor zone fiintiale profunde, ce tind sa devina perceptibile. Prin actul sau creator,artistul cauta sa faca materialul sa devina «transparent», pentru a face vizibil, într-o continuare a «Marii Creatiuni», ceea ce altfel ramâne ascuns în aceasta.
Goethe deosebeste în aceasta privinta «simpla imitare a naturii, manierismul si stilul» (JA, vol. 33, p. 54), fiecare dintre aceste modalitati artistice izvorând dintr-o anumita stare sufleteasca si spirituala, mai precis
1 Editia Jubiläum a operelor lui Goethe, Stuttgart-Berlin, 19021912.
spus, dintr-o anumita alcatuire launtrica a artistului respectiv: «Acest mod de imitare a fost exersat de oameni linistiti, fideli, limitati». A doua modalitate artistica renunta la imitarea naturii si dezvolta «un limbaj»; ea subordoneaza obiectul individual expresiei generale si se exerseaza mai ales în plastica peisajului. Când artistul nu reda pur si simplu natura sau nu o constrânge prin maniera sa, ci se cufunda altruist în esenta obiectului sau pentru a-l lasa pe acesta sa se exprime, atunci putem spune, o data cu Goethe, ca «acest artist are stil». El ajunge la aceasta «printr-un studiu exact si profund». Ce fel de artist este acesta? În timp ce artistul care are o maniera a sa «abordeaza un fenomen cu inima usoara, capabila», artistul înzestrat cu stil se bazeaza pe «temeliile cele mai profunde ale cunoasterii, pe esenta lucrurilor, în masura în care ne este permis sa o recunoastem în chipurile lor vizibile si palpabile» (JA, vol. 33, p. 57).
Pentru Goethe, artistul ideal si el apartine ultimei categorii , este cel ce renunta la tentatia unui stil personal, pentru a lasa sa vorbeasca «legile eterne ale naturii». Acest artist trebuie sa fie totodata si cercetator al naturii, la fel cum, pentru a se apropia cu adevarat de fenomenele naturii, cel ce o studiaza trebuie sa-si dezvolte facultatile artistice.
În cartea a opta din Poezie si adevar, Goethe povesteste cum, ca student la Leipzig, a facut o excursie la Dresda, unde a vizitat galeria de pictura. Atunci cånd s-a întors la gazda sa un cizmar – i s-a parut ca sta în fata unui tablou de Ostade: «Pozitia obiectelor, lumina, umbrele, tenta maronie a întregului, atitudinea magica, tot ceea ce admiram în acele tablouri, vedeam aici în realitate» (JA, vol. 23, p. 128). Aceasta traire este înrudita cu cea obtinuta de Brecht în teatru prin asa-numita «privire înstrainata». Procedeul, utilizat frecvent în arta moderna, slabeste dependenta viziunii noastre de impresiile, senzatiile, sentimentele si gândurile obisnuite, facând astfel posibile trairi total noi. «A fost pentru prima data când mi-am dat seama într-un grad atât de înalt de acest dar, pe care apoi l-am exersat cu o constienta amplificata, anume acela de a vedea natura cu ochii unui artist sau ai altuia, operelor carora tocmai le dedicasem o atentie deoasebita»(idem).
Goethe a cultivat constient aceasta facultate de a îndrepta spre lume o privire mereu înnoita, izvorâta dintr-o viziune antica sau moderna, a unei personalitati, a unui popor sau a unei epoci. Artistul, ca si cercetatorul Goethe, îsi dezvolta astfel orizontul spre un universalism cerut de caracterul viu, nesfârsit în variatii al oricarui fenomen sau fiinta din natura. Un ciclu din poezia sa Divanul occidental-oriental. |n douasprezece carti , ca si o lucrare apartinând operei sale stiintifice Materiale pentru o istorie a teoriei culorilor sunt, în sine, vaste fragmente ale unei stradanii plenare pentru o viziune sintetica asupra lumii o adevarata Weltanschauung.
Din aceasta perspectiva putem întelege si mai profund în ce fel calatoria în Italia a însemnat, pentru cercetatorul naturii si al antichitatii, pentru desenatorul si poetul Goethe toti uniti într-un spirit netarmurit o adevarata «renastere», cum el însusi a numit-o.
Calitatea activa nu simplu receptiva a privirii educate prin frecventarea marii picturi, îl duce pe Goethe spre «un gând aparte»: «Este evident ca ochiul se formeaza dupa obiectele pe care le priveste la tinerete, astfel încât pictorul venetian trebuie sa vada totul mai clar si mai vesel decât alti oameni»; germanii «ce traiesc pe un teren prafuit, lipsit de culoare în camarute mici, nu pot dezvolta în sine o astfel de privire plina de bucurie». Ochiul, cultivat de pânzele luminoase ale maestrilor, patrunde mai intim taina linistita si clara a peisajului lacustru: «Atunci când, sub stralucirea înalta a soarelui, calatoream prin lagune si priveam cum vâsleau gondolierii îmbracati pestrit, plutind usor peste rama gondolelor, observând cum se desenau în atmosfera albastra, pe o suprafata de un verde luminos, vedeam cel mai bun, cel mai proaspat tablou al scolii venetiene» (JA, vol. 26, p. 96). Cel care, aici, «unde totul este pictat cu tonuri luminoase pe fond luminos», cauta sa resimta cum se potenteaza reciproc trairea artistica si cea a naturii, poate sa vada în adevarata lor lumina operele vechilor maestrii: « Titiano si Paolo (Veronese) aveau în cel mai înalt grad aceasta claritate, si acolo unde nu o aflam în operele lor înseamna ca tabloul a pierdut-o sau a fost repictat» (idem). Aceasta potentare reciproca a naturii si a artei se realizeaza numai daca ele sunt percepute complet separat. Atunci când discuta opera lui Diderot Încercare asupra picturii, Goethe critica tendinta învatatului francez de «a confunda» si de «a amalgama complet» natura si arta; fundamentarea acestei separari este ca «natura organizeaza ceva viu, indiferent, iar artistul ceva mort, dar semnificativ, natura ceva real, artistul ceva aparent» (JA, vol 33, p. 210).
Natura are caracter real: cel ce o priveste traieste, pe de-o parte, bogatia ei de continut, iar pe de alta, lipsa formei nesenzoriale; de aceea el trebuie sa o întâmpine cu facultatile sale sufletesti si spirituale, ca forme de abordare a naturii. Opera de arta are caracter aparent: cel ce o priveste vietuieste constient forma «frumoasa», tocmai pentru ca senzorialul este subordonat, depasit de ea; iubitorului de arta aceasta îi reveleaza sensuri, semnificatii, îi mijloceste sentimente si impulsuri independente de senzorial.
Goethe indica acest raport dintre natura si arta astfel: «Cel ce contempla operele naturii trebuie sa aduca cu sine semnificatii, sentimente, gânduri, efecte asupra sufletului; în fata operei de arta, el vrea si trebuie sa le gaseasca deja pe toate în ea» (idem).
Aceasta deosebire dintre caracterul real al naturii si caracterul aparent al operei de arta determina pe cercetatorul goethean al naturii sa se adreseze artei, care ofera «cea mai demna talmacire» a naturii, fiindca numai prin mijlocirea ei se poate vedea ceea ce domneste obscur în natura. Din acelasi motiv în acceptiunea lui Goethe trebuie ca artistul sa se straduiasca sa realizeze o relatie mai intima cu natura, fiindca numai ea poate da operei sale consistenta si bogatie. Dar artistul poate intra într-o legatura fiintiala cu natura numai prin fapta, prin actiune. Reciproca acestei afirmatii este la fel de adevarata: la o astfel de legatura de esenta cu natura ajunge numai acela care lucreaza artistic. Pe acesta, Goethe îl sfatuieste astfel în «Introducere la Propilee» : «Cerinta suprema ce se adreseaza artistului ramâne aceasta: sa se adreseze naturii, sa o studieze, sa o imite, sa realizeze ceva ce este asemanator fenomenelor ei» (JA, vol. 33, p. 107). {i, pentru ca aceste cuvinte sa nu fie întelese ca o simpla repetare a îndemnului pe care dintotdeauna un mestru l-a adresat discipolului, Goethe scoate în evidenta noua lor semnificatie: «Nu ne gândim totdeauna cât de mare, mai mult, cât de uriasa este aceasta cerinta, iar artistul adevarat o afla el însusi numai pe parcursul formarii sale. Natura este separata de arta printr-o prapastie uriasa, peste care geniul însusi nu poate trece fara mijloace exterioare» (idem). Prin «prapastie uriasa» se întelege deosebirea indicata mai sus, dintre caracterul fiintial al naturii si cel aparent al artei; prin «mijloace exterioare», Goethe are în vedere aptitudinile si dexteritatile artistice, care sunt indispensabile chiar si geniului, pentru ca arta sa sa poata realiza puntea peste prapastie. Pentru a reusi aceasta, opera de arta trebuie sa fie «naturala si supranaturala totodata», ceea ce înseamna ca artistul trebuie sa învete nu numai sa trezeasca în publicul sau «o placuta aparenta», ci trebuie ca el însusi sa poata patrunde «atât în adâncurile obiectului sau, cât si în cele ale propriului interior». Abia atunci va putea ca, intrând «într-o competitie cu natura», sa dea nastere operei de arta ca «ceva spiritual-organic» (JA, vol. 33, p. 108). Ajuns aici ni se explica în fragmentele Din mapa cu scrisori a lui Goethe (JA, vol. 33, p. 37) artistul poate percepe pretutindeni «vibratiile sfinte si sunetele delicate» prin care natura leaga toate lucrurile si fiintele. Iar exemplele sale nu sunt, asa cum ne-am astepta, numai din cele ce au oricum o încarcatura poetica: «El (poetul) poate pasi în atelierul unui cizmar sau într-un grajd, poate contempla chipul iubitei, cizmele ei sau o opera de arta antica , la fiecare pas se deschide pentru el o lume magica, ce i-a înconjurat intim si continuu pe marii artisti» (idem).
Artistul nu se multumeste însa cu savurarea si mijlocirea unor astfel de momente, ci «patrunde pâna la cauzele care le produc» (idem). Goethe cauta sa ajunga aici nu pe cai intelectuale sau ale sentimentului deci prin elemente ale sferei personale , ci întâi prin impresii senzoriale exacte: «Ochiul meu, exersat sa descopere picturalul si suprapicturalul unui peisaj, savura perceperea proximitatii si a departarilor, a stâncilor cu tufisuri, a culmilor însorite, a solului umed, a castelelor ce tronau si a sirurilor albastre de munti ce ne îmbie din departare» (JA, vol. 24, p. 131). Aici, ca si în alte locuri din Poezie si adevar (JA, vol. 23, p.11 si vol. 25, p. 95), Goethe îsi prezinta drumul sau personal-impersonal catre natura: percepând-o cu simturi proaspete, larg deschise si cu o calda participare a tuturor fortelor launtrice, în iubitorul naturii se naste dorinta de a intra într-o legatura si mai profunda cu ea, si anume, prin activitate artistica : «Atunci se ridica în mine din nou vechea dorinta de a imita asemenea obiecte, în toata demnitatea lor» (JA, vol. 24, p. 131).
În calatoriile sale, Goethe desena anumite scene din natura, cu stânci, plante, copaci, care îsi dezvaluiau astfel limbajul lor, perceptibil numai pentru artist; picta adesea peisaje, «mereu în cautarea acelor intuitii naturale», la care ajungea printr-o observare intim cultivata si prin recrearea inefabilului pe pânza. «Astfel, gasim ca artistul este demn de invidiat, fiindca el, prin imitare si prin diferite feluri de recreare, se apropie tot mai mult de acele mari intuitii, le patrunde mai profund decât cel ce numai priveste si gândeste» (JA, vol. 26, p.200).
Vointa ce conduce penelul se metamorfozeaza în acea vointa subtila ce se manifesta în observarea atenta a fenomenelor si a fiintelor naturii. Exersarea celei dintâi o potenteaza continuu pe cea din urma într-o «observare vie» (Goethe), careia i se dezvaluie treptat esenta lucrurilor. Goethe afla în acest fel în Italia calea spre minunata natura a Sudului, ca si spre lumea artei ce s-a nascut aici si îsi dezvolta convingerea ca: «putinele linii care le-am trasat pe hârtie, adesea în graba, arareori corect, îmi usureaza orice reprezentare a lucrurilor senzoriale; fiindca te ridici mai degraba la universal atunci când observi obiectele mai precis si mai clar» (idem).
Sensul cercetarii stiintifice goetheene
Cercetari botanice îndelungate l-au dus pe Goethe la ceea ce el a prezentat în feluri diferite fie ca ceva presimtit, fie ca o necesitate rationala ori ca o realitate ideala, traita în contactul cu experienta nemijlocita. Punctul culminant al stradaniei sale de a sesiza forma primordiala a plantei îl reprezinta intuitia pe care el a avut-o în gradina botanica din Padova (27 sept. 1786), în timpul calatoriei sale în Italia: «Aici marea varietate de noutati îmi suscita tot mai mult ideea: nu s-ar putea cumva deduce toate plantele din Una singura? Am ramas împotmolit în acest punct al filosofiei mele botanice si nu vad cum ma voi descurca. Adâncimea si întinderea acestei probleme îmi par de proportii absolut egale» (JA, vol. 26, p. 65).
Ulterior, Goethe îsi extinde si diversifica cercetarile sale botanice, tinzând spre profunzimea de unde, ceea ce va numi en kai pan («Unul si Totul») guverneaza lumea vegetala; astfel, în primavara anului urmator, îi scrie din Neapole lui Herder (17 mai 1787): «Trebuie sa-ti încredintez si faptul ca ma aflu foarte aproape de taina reproducerii si organizarii plantelor si ca acest lucru e mai simplu decât se poate închipui Am gasit, limpede si fara dubiu, punctul esential unde se ascunde germenul; vad, de asemenea, tot restul în ansamblul sau si numai câteva puncte mai trebuie determinate cu exactitate. Planta originara va fi cea mai minunata creatura din lume, pentru care natura însasi ma va invidia. Cu acest model si cu cheia lui se pot imagina la infinit plante, care vor trebui sa fie consecvente, adica: chiar daca ele nu exista, ar putea totusi exista, nefiind aparente picturale sau poetice, ci având o veracitate si o necesitate interioara. Aceeasi lege se va putea aplica la toate celelalte fiinte» (JA, vol. 27 p.5.).
Comentatorii înclinati spre cercetarea izvoarelor clasice ale conceptiei goethene au încercat sa arate înrudirea «plantei originare» cu «ideea» platonica sau au descoperit la Goethe influente ale neoplatonicianului Plotin. Din perspectiva gândirii conceptuale moderne, «planta originara» este vazuta ca un preconcept, obtinut prin abstractizare din toate formele vegetale, un stadiu preliminar al notiunii de «tip» (pe care Goethe o foloseste ca atare în scrierile sale zoologice).
Cel ce se apropie de gândirea concreta «obiectuala» a lui Goethe va gasi ca interpretarile de felul acestora îsi au justificarea lor, partiala sau aparenta, dar nu ajung la centrul de forte al viziunii sale, cu adevarat unice.
Schiller însusi, desi se straduia sa patrunda modul de cunoastere goethean, «nu putea sa admita ca un astfel de chip ideal al plantei se naste deja din experienta» («Întâmplare fericita»). Atunci când Goethe îi prezentase metamorfoza plantelor, «facând, prin multe trasaturi caracteristice de penel, sa se iveasca în fata ochilor lui o planta simbolica », kantianul Schiller, pentru care nu putea exista un punct de congruenta între idee si experienta, spusese: «aceasta nu e experienta, ci o idee». Goethe sesizase ca astfel «punctul care îi separa era desemnat cât se poate de strict» si îi replica printr-o fraza ce reda esenta viziunii sale: «Aceasta mi se potriveste, anume ca am idei fara sa o stiu, si chiar le vad cu ochii» (idem). (Pentru a evidentia caracterul modern-stiintific al metodei goetheene de cercetare este decisiv de subliniat ca aici nu avem de-a face cu un atavism, ci ca metoda sa este general practicabila: «nu printr-un dar extraordinar al spiritului, nu printr-o inspiratie momentana, nici fara sa banuiesc si dintr-o data, ci printr-o stradanie consecventa am ajuns în cele din urma la un astfel de rezultat îmbucurator» (Istoria studiilor mele botanice)).
Ceea ce pentru Schiller era un paradox si trebuie sa apara astfel oricarei conceptii dualiste anume, «a percepe» ideea în experienta nemijlocita, constituie cheia de bolta a viziunii cercetatorului naturii si a artistului Goethe. Precizarea sa, ca «o asemenea experienta, care consta din mai multe experiente, este de natura superioara» («Experimentul ca mijlocitor între subiect si obiect», JA, vol. 39, p.24) afirma implicit ca a face experienta ideii cere depasirea caracterului experientei obisnuite. În timp ce aceasta este pasiva, adica receptiva, experienta superioara este creativa. Sensurile opuse ale activitatilor desfasurate în experienta obisnuita si în cea superioara reies dintr-o maxima a lui Goethe: «notiunea este suma, ideea este rezultatul experientei» (JA, vol. 39, p. 100). Maxima continua, indicând si facultatile umane adecvate fiecareia din cele doua feluri de experiente: «pentru a o obtine pe aceea este chemat intelectul (der Verstand),pentru a o sesiza pe aceasta, ratiunea (die Vernunft)». Lumea vie si, în particular, cea a plantelor, evolueaza într-un proces ale carui manifestari perceptibile pot fi cercetate, si anume de intelect, «care este indicat pentru lucrurile devenite (das Gewordene)» în schimb, «pentru a sesiza ceea ce devine (das Werdende) este indicata ratiunea» (JA, vol. 39, p. 69).
Calea goetheana de cunoastere cere educarea unei viziuni sintetic-analitice, astfel încât sa putem «cuprinde cu privirea un obiect cu toate partile sale, si dezvoltarea capacitatii superioare de creatie pentru a putea sa-l re-cream în spirit»: «atunci putem spune ca îl percepem cu gândirea vizionara (Anschauung) în sens propriu si în sens superior».
Intelectul este adecvat cercetarii lucrurilor conturate, separate, mai exact: el este activitatea de cunoastere care da contur si separa. Din perspectiva sa, se pot deosebi lucrurile ce pot fi diferentiate de cele ce nu pot fi diferentiate, primele constituind obiectul cunostintelor noastre (das Wissen) cele din urma fiind în sarcina stiintei (die Wissenschaft). Corespunzator, cele doua activitati specifice sunt fundamental deosebite: «Cunostiintele se bazeaza pe cunoasterea celor ce pot fi diferentiate, stiinta pe recunoasterea celor ce nu pot fi diferentiate» (JA, vol. 39, p. 113).
Pentru Goethe, stiinta nu este cea care «fixeaza pentru a lua în stapânire si a folosi», fiindca ceea ce devine nu poate fi tratat adecvat astfel; ea recunoaste, mai mult, ea venereaza: «Suprema fericire a omului care gândeste este aceea de a fi cercetat ceea ce poate fi cercetat si de a venera ceea ce nu poate fi cercetat» (JA, vol. 39, p. 100). Nu resemnare, ca în criticismul kantian, ci recunoastere, într-o atitudine de veneratie, a procesului creator imanent celor ce pot fi cercetate aceasta este caracteristica activitatii omului de stiinta goethean.
În acest sens, Goethe aminteste de multiplele încercari ale « artei, ale cunoasterii si ale stiintei» de a întemeia o morfologie (JA, vol. 39, p. 251). Pentru el, morfologia nu se ocupa cu studiul formelor organice, deci al lucrurilor devenite ci, ca activitate a ratiunii (Vernunft), vizeaza ceea ce devine, procesul, viul ca atare.
Nucleul vital al morfologiei goetheene este ideea de metamorfoza, pe care el o întelege mai profund decât o simpla transformare sau prefacere: «ideea de metamorfoza este un dar de sus, venerabil în cel mai înalt grad, dar în acelasi timp cu totul primejdios. Ea conduce dincolo de forme, distruge cunostintele, le dizolva» (JA, vol. 39, p. 343). Ca «dar de sus», ea nu a aparut prin abstractizare din lumea senzoriala deoarece , ca idee, «ea contrazice simturile». Formele sunt obiecte ale cunostintelor noastre, metamorfoza însa «le dizolva», conducându-ne dincolo de ele, «în aformal».
Înrudirea dintre stiinta si arta la Goethe
Goethe prezinta în tratatul Metamorfoza plantelor cercetarile sale botanice asupra cotiledoanelor, frunzelor, caliciului, corolei, asupra staminelor, a nectariilor, a pistilului, a fructelor si a semintelor; peste opt ani publica o elegie cu acelasi titlu, adresata «prietenei dragi». Faptul ca mai târziu, în 1817, Goethe le tipareste împreuna în primul caiet, intitulat Despre morfologie, dovedeste ca elegia nu este o simpla reluare literara a tratatului. Care a fost intentia lui Goethe? În acelasi caiet el spune: «S-a uitat ca stiinta s-a dezvoltat din poezie si nimeni nu se mai gândeste ca, dupa o schimbare a vremurilor, ambele s-ar putea reîntâlni prieteneste pe o pozitie superioara, spre avantajul reciproc» (JA, vol. 39, p. 323). Pentru viziunea sa integrala, acel moment venise deja, fiindca în timp ce stiinta mijloceste «cele ce pot fi cercetate», «arta este adevarata mijlocitoare». În modul goethean de abordare a naturii, ele se completeaza: pe masura ce avansam în stiinta, ne apropiem din ce în ce mai mult de inexplorabil; sarcina artei este de a reprezenta chiar acest inexplorabil. Cuvintele lui Goethe ne dezvaluie o legatura si mai profunda dintre poezie si stiinta, daca luam în consideratie urmatoarele: cunostintele noastre se refera la cele devenite, ca manifestari ale unui proces; a revela procesul însusi este menirea artei; aceasta, ca poiesis, este primordiala prin urmare, stiinta fiind dedusa din ea; în viitor «ele s-ar putea reîntâlni pe o pozitie superioara», adica acolo unde constienta manifestarilor procesului si creatia, ca proces ce se revela, se reunesc.Goethe nu numai ca a fost vestitorul acestei viitoare convergente ci, pentru ca a sesizat si a cultivat relatia de esenta dintre arta si stiinta, el a si desfasurat cele doua activitati ca fiind înrudite.
Tratatul Încercare de a explica metamorfoza plantelor prezinta rezultate ale observatiei; stiinta însa, principial, nu poate exprima esenta temei: de aici titlul «Încercare ». Despre cele ce se afla dincolo de prezentarea rezultatelor observatiei, despre inexprimabilul care îi trezeste uimirea si a carui profunzime îi apare de necuprins, Goethe nu lanseaza explicatii, ci se adreseaza artei: «Cel caruia natura începe sa îi dezvaluie taina ei revelata, acela simte un dor irezistibil dupa cea mai demna talmacitoare a ei, arta» (JA, vol. 35, p. 306).
Din aceasta dorinta, de a da glas inexprimabilului, s-a nascut elegia Metamorfoza plantelor:
«Toate se-aseamana si nici una nu-i ca alta;
{i astfel corul lor spre o lege tainica arata,
Spre o sfânta enigma. O, de-as putea, tie, scumpa prietena,
Sa-ti transmit deîndata fericit cuvântul ce-o dezleaga!»
(JA, vol. 39, p. 323).
(De remarcat ca prezenta ideal-concreta a iubitei-prietene înalta sufletul poetului-cercetator si daruie vigoare gândirii sale vizionare.)
Goethe se apropie astfel de realitatea lumii vegetale printr-un dublu proces de transformare:
1. Prefacerea celor perceptibile în idee: aceasta se realizeaza prin activitatea stiintifica în care «notiunea si perceptia-intuitie (Anschauung) se stimuleaza reciproc» (Poezie si adevar, cartea a doua, capit. VIII). Calea spre ideee se parcurge facând observatii si experimente asupra plantelor sub îndrumarea tratatului Metamorfoza plantelor.
2. Prefacerea ideii într-o imagine artistica: aceasta imagine izvorâta dintr-o opera de arta are «un fundament real», dar «nu este realista».
Elegia Metamorfoza plantelor are numai aparenta unei prezentari realiste, ea constituind «partitura» necesara nasterii unei imagini artistice:
«Devenind priveste-o, cum fara încetare planta,
Treapta cu treapta, spre fruct si floare se formeaza.
Din samânta se dezvolta, de\ndata ce pântecele
Linistit-fecund al pamântului, gingasa viata îi da drumul,
{i atractiei sfintei lumini, cea eterna în miscare,
Deodata mugurii frunzelor, plapânzi, i-ncredinteaza.»
(JA, vol. 39, p.323).
În imaginea artistica, ce poate face perceptibila planta originara, se desfasoara între pamânt si soare, «o simbolistica adevarata, nu ca vis si umbra, ci ca o revelatie momentana, vie, a inexplorabilului» (JA, vol. 38, p. 266). La aceasta «planta simbolica» si nu la o reprezentare pastrata în memorie se referea Goethe în discutia cu Schiller.
Prin recrearea imaginii artistice pornind de la elegie se dezvolta organul necesar pentru ca cercetând plantele, sa ne putem apropia spre natura lor profunda.
Aceasta ne deschide calea spre realitate.