S-ar parea ca orice discurs aulic inspira in noi un soi de perplexitate ce inhiba capacitatea noastra de receptare. Nu stiu daca reciproca este adevarata, respectiv daca saltimbancul trezeste un interes adevarat, insa cu siguran]a vioiciunea lui ne imbie curiozitatea. Goethe si-a cultivat, ce-i drept, imaginea serenila deformare profesionala, as spune, dupa o groaza de ani petrecu]i in tot felul de func]ii publice care au facut påna la urma din el (si) un «magar solemn». |nsa latura bufa a perso-nalita]ii sale, trickster-ul sau, a gasit cu atåt mai multe prilejuri de a-si råde de ea.
Urmånd in plan formal linia unei asemenea dualita]i, ne-am gåndit ca ipotezei academic formulata si argumentata a lui K.R. Eissler sa-i contrapunem o mea culpa a lui Goethe, scrisa in cel mai autentic registru mefistofelic.
Asa dupa cum a]i putut citi, Eissler face o corela]ie intre o posibila disfunc]ie sexuala a lui Goethe, temperamentul profund emo]ional si ca-racterul oral al personalita]ii sale. Socotim ca nu exista nimic iconoclast in abordarea sa, dimpotriva, umanitatea lui Goethe apare astfel cu atåt mai implinita intrucåt a avut de infruntat un obstacol pe care cine stie cå]i dintre noi l-ar fi putut depasi.
Sublimarea tensiunilor prin crea]ia artistica nu submineaza valoarea acesteia, iar demersul ce prezinta un asemenea proces de sublimare este fertil sub varii aspecte, dar poate mai cu seama prin faptul ca insufle]este o imagine devenita statuara.
La maturitate, cånd, daca este sa admitem ipoteza lui Eissler, Goethe ar fi ajuns la un echilibru interior, autorul lui Werther recunoaste cu mali]ie ca virilitatea i-a jucat uneori in via]a feste. este cazul poemului Jurnalul 1810, unde ni se descrie o experien]a de acest fel, nu tocmai inal]atoare, si pe care-l propunem in continuare cititorilor revistei noastre ca posibila versificare a concluziilor enun]ate in studiul anterior.