Câteva note despre personajul Petronius
din Brutus și fiii săi de Ștefan Aug. Doinaș
Piesa Brutus și fiii săi se aseamănă, în mare măsură, cu un panopticum: nu poți cuprinde totul dintr-o singură privire, dar atmosfera sa te învăluie, unitară. Încă de la primele pagini, textul lasă impresia unui teatru circular, în care toate personajele și scenele sunt prezente într-o simultaneitate amețitoare. Pe parcurs, impresia nu face decât să se întărească. Teatrul de umbre încremenite se animă pe fâșii distincte, respectând, în general, o aparentă logică a cronologiei „demonstrative” − în funcție de disponibilitatea autorului de a se revela, multifațetat, prin intermediul personajului său predilect, Petronius. Datorită substitutului pe care și l-a ales, autorul se poate complace îndelung într-un exercițiu susținut de căutare și aproximare a identității sale auctoriale. Ezitările lui pe deplin asumate duc la succesive dedublări ale personajului care, de-a lungul scenelor, când vizibil, când invizibil, se delectează cu constanta sa inconstanță. Neliniștile autorului se convertesc în jocuri ludice. Evident, un astfel de personaj tulbură apele cronologiei clasice și deschide perspective temporale cu care Ștefan Aug. Doinaș jonglează dezinvolt.
Lui Petronius, „ministrul anacronic al scriitorului”, i se acordă privilegiul de a circula nestingherit prin trei timpi diferiți: epoca turbulentă a Romei republicane – Brutus trăind între 85 – 42 î.Hr. − , perioada imperială a Romei, în care Petronius (27 – 66 d. Hr.) și-a scris Satyriconul, și… ziua de azi, când citești sau vizionezi piesa. Acest „azi” se deplasează, odată cu noi, spectatorii, în timp. Dacă piesa va fi montată, să zicem, peste douăzeci de ani, acest al treilea timp se va activa automat, plasând personajul în contemporaneitatea imediată a publicului. Ca orice ficțiune înzestrată cu darul ubicuității, Petronius lunecă fără efort printre planuri și repere temporale diferite, pe scena circulară a piesei, și dispare, oportun, în interstițiile acestor planuri ori de câte ori e nevoie. Capa vrăjită a magicianului este des pomenită, în didascalii, „togă roșie” care îl distinge de ceilalți și care evocă fără ostentație circul – circul istoriei, unde Petronius e în același timp figurant și actor principal.
În Brutus și fiii săi, în acest text populat cu umbre volubile, doar fantoma lui Petronius pare a fi alcătuită, în mod paradoxal, din carne și sânge, câștigând totodată, prin inserturile-surpriză ale dramaturgului, ambiguitatea unui personaj problematic. Astfel, el nu este un simplu raisonneur, deoarece intervine în cursul dramei. Intervine, însă, prin… retro-intervenție. Cu alte cuvinte, o face tocmai pentru ca nimic din trama istorică, consfințită de posteritate, să nu se modifice ori să sufere alterări. [..]