Stimaţi colegi,
De câtva timp, vocaţia noastră pentru literatură, care reprezintă întâi de toate iubire creatoare de valori spirituale, este pusă la grea încercare[…]. Noi, creatorii de valori literare, avem o mare experienţă a obstacolelor interioare ale creaţiei; noi ştim partea de lumină şi partea de întuneric, coeficientul de luciditate şi coeficientul de inconştient, ponderea rigorii şi jocul imprevizibil al hazardului, care intră inextricabil în procesul de exprimare literară a simţămintelor şi ideilor noastre; noi cunoaştem vraja irezistibilă, dar şi revolta rebarbativă, uneori plină de perfidie, a cuvintelor cu care ne luptăm zi de zi; noi, care visăm mereu capodopere, ne întâlnim – o, de câte ori! – cu eşecul; noi, care sperăm de fiecare dată să ne facem auziţi şi să-l cucerim pe cititor, suntem de multe ori întâmpinaţi cu suspiciune, cu neîncredere, cu neînţelegere, cu îndreptăţită rezervă, – uneori chiar din partea cititorului nostru ideal care este – în principiu – criticul; noi, care în această confruntare, am vrea să avem mereu dreptate, de câte ori nu trebuie să recunoaştem că am greşit, că – aşa cum ar spune regretatul meu prieten Ovidiu Cotruş – proiectul intenţional al autorului nu coincide cu proiectul intenţional al operei; noi ştim prea bine că trăim şi lucrăm în umbra marilor modele, româneşti şi străine, şi că numai o vocaţie irepresibilă ne face să ne măsurăm zi de zi talentul modest cu aceşti titani ai artei literare, iar conştiinţa acestei emulaţii, credinţa în adevărul nostru particular şi în capacitatea noastră de a-i da expresie memorabilă, constituie singura noastră justificare că nu renunţăm, că reluăm de la capăt o luptă inegală, dar plină de nobleţe, care este chiar aceea a spiritului activ. Noi, care ştim că ne va judeca timpul, acceptăm totuşi – ba chiar avem nevoie de aceasta! – şi judecata contemporanilor noştri. În momentul când ne-am apucat de scris prima dată n-am bănuit pe de-a-ntregul, dar apoi ne-am dat seama de lungul şir al acestor obstacole interioare – interioare conştiinţei noastre şi interioare meseriei noastre – pe care suntem chemaţi să le biruim; ele constituie fatalitatea inevitabilă a unei nobile vocaţii, tocmai pentru că rezultatele ei nu se măsoară cu metrul sau cu compasul, nu se cântăresc cu greutăţile pieţei de legume şi nu se determină prin simpla noastră voinţă sau prin ucaz administrativ.
De ce – mă întreb şi vă întreb pe D-voastră –, de ce mai e nevoie atunci de un disperant de lung şir de piedici exterioare, aleatorii scrisului însuşi, care transformă îndeletnicirea noastră o! nu într-o cursă cu obstacole ale hazardului, ci într-o adevărată probă de poliatlon, organizată – de cine? vom vedea imediat?!…
Vreţi să ştiţi care sunt „probele“ pseudosportive pe care trebuie să le biruie un scriitor român de azi, până să-şi vadă cartea tipărită? Iată unele dintre ele:
– el trebuie să treacă insensibil şi să iasă mutilat din furcile caudine ale cenzurii, instituţie care a murit, care nu mai există, dar care funcţionează;
– el trebuie să parcurgă deşertul de celuloză al ţării noastre, pentru a-şi asigura, cât de cât, un tiraj de familie, tiraj care de altfel nu e indicat la finele cărţii, tot din cauza crizei de hârtie;
– el trebuie să se califice mai întâi, contra cronometru, pentru a intra în planul editorial, apoi să aştepte, contra luni şi ani de zile, aprobarea acestui plan care, din raţiuni superioare, se aprobă pentru anul trecut în cursul anului… în curs;
– el trebuie, de obicei, să depăşească faza „planului de rezervă“, pentru a intra în faza „planului ferm“;
– el trebuie să poarte un număr de concurs; dar cum seria numerelor naturale întregi este infinită, iar seria numerelor câştigătoare e secretă, el nu ştie dacă e bine să aibă un număr par, un număr impar, un număr prim, sau pur şi simplu un număr de relaţii eficiente;
– el trebuie să participe, din când în când, dacă nu cât mai des, la concursul de tir, proba „talere aruncate din şanţ“, şi să nimerească cât mai multe teme de mare actualitate, pe care un geniu nevăzut le proiectează festiv pe cerul socialist;
– această probă – paradoxal, nu? – e corelată cu alta: „tragerea la ţintă“, în care cel mai mare punctaj îl realizează concurentul care nu atinge centrul sensibil al ţintei;
– el trebuie să ia parte cât mai rar la marile colocvii, festivaluri, discuţii internaţionale, pentru a nu-şi altera – prin cosmopolitism – forma atletică autohtonă;
– el trebuie să se antreneze în camera sa de lucru, folosind cât mai puţine cărţi şi reviste străine; accesul întâmplător la burse de provenienţă principial dubioasă poate să-l ducă la descalificare;
– el are însă libertatea de a decide singur, dacă acceptă „poziţia într-un genunchi“ – la start, sau la sosire.
Stimaţi colegi,
nu are rost să continui, şi vă rog să mă iertaţi pentru acest humor foarte îndoielnic; l-am utilizat cu bună ştiinţă, ca o trăsătură caricaturală, ca să vă daţi seama de latura grotescă a situaţiei; din păcate, situaţia se caracterizează – sau, în orice caz, aşa o simţim noi – prin latura sa dramatică. Mă întreb, şi vă întreb, cine organizează acest nefiresc poliatlon din care scriitorul victorios iese complet epuizat şi tocmai bun pentru un premiu în „Cântarea României“? […]
Noi, scriitorii, deplângem existenţa unor asemenea mentalităţi – fie sportive, fie negustoreşti, fie patronale – asupra literaturii. Dar tot noi suntem cei care ştim că asemenea obstacole nu sunt de nebiruit. Faptul că în ultimii ani literatura noastră a înregistrat atâtea izbânzi – o dovedeşte. Noi ştim că, mai ales în epoca aceasta, secretul creaţiei autentice constă în personalitatea scriitorului. Acest concept, care la Goethe definea monada spirituală creatoare şi care, pentru el, constituia – graţie veşnicului ei activism – argumentul însuşi al vieţii postume, al nemuririi entelechiei, trebuie să ni se prezinte şi nouă ca garanţia însăşi a producerii de valori perene. Căci personalitatea scaldă talentul în cultură, ca într-o baie lustrală, asigurându-i din origini zborul spre universitate, pe de o parte; pe de altă parte, personalitatea e mai mult decât suma reacţiilor noastre temperamentale la ceea ce se vede imediat; ea întregeşte firea şi temperamentul prin edificiul etic al caracterului; ea înfloreşte în conştiinţa de sine, în demnitatea personală, în angajamentul fertil şi categoric pe linia intereselor majore ale spiritualităţii poporului din care facem parte şi a imperativelor lui categorice.
Numai dacă trăim plenar conştiinţa personalităţii noastre, realizăm cu adevărat responsabilitatea în faţa clipei şi a duratei, precum şi şansele de care dispunem. Atunci ne vom simţi într-adevăr răspunzători şi solidari cu ceea ce se petrece în jurul nostru; atunci libertatea opţiunii noastre se va completa prin libertatea angajamentului nostru intim, fundat axiologic. Atunci vom realiza că noi, scriitorii români de azi, suntem implicaţi zi de zi, şi deci suntem răspunzători în fiecare clipă, nu numai de opera noastră scrisă, ci şi de climatul în care vrem s-o scriem. Atunci vom şti că, de fapt, ne priveşte, direct şi personal, în calitatea noastră de reprezentanţi actuali ai spiritualităţii româneşti, cum se vorbeşte şi cum se scrie azi la noi în ţară, cum se realizează programele de televiziune şi radio, cum se păstrează şi se diversifică tradiţiile formării culturii umaniste în învăţământul nostru, care sunt riscurile mari ale conformismului şi cele ale exhibiţionismului individualist, ce preţ are demnitatea şi ce preţ are linguşirea, în ce fel se acţionează pentru propagarea valorilor româneşti în lume, care bogăţie e mai scumpă sufletului – oul de aur la Bucureşti, sau „Oul dogmatic“ la Paris?…
Stimaţi colegi,
vrem-nu vrem, marii noştri înaintaşi ni se propun ca modele vrednice de urmat. Vrem-nu vrem, noi înşine, acum sau ceva mai târziu, suntem sau vom fi priviţi ca nişte modele. Vă invit să fim demni de privirea generoasă, ingenuă, teribil de exigentă, setoasă de puritate, de demnitate şi de adevăr, a celor care vin după noi […].
București, 1 iulie 1981