Rareori s-a manifestat în societatea românească o mai ferventă căutare de modele concomitent cu o mai aplicată terfelire a acestor modele, decât în cei patru ani următori Revoluţiei noastre.
Mai întâi a avut loc glorificarea acestei Revoluţii, exaltarea sacrificiului tinerilor căzuţi în decembrie 1989, urmată imediat de „demitizarea“ aceleiaşi Revoluţii, pe măsură ce adevărul ei a fost, rând pe rând, ascuns, falsificat şi scenarizat: treptat, ceea ce s-a petrecut la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării şi-a pierdut caracterul nobil de revoluţie, pentru a căpăta apelativul uşor peiorativ de evenimente: eroicul a fost transformat în senzaţional. Istoria – cedând speriată în faţa celor care – pentru că n-o făcuseră ei înşişi, voiau s-o scrie ei înşişi – s-a retras din faţa insolenţei. Oare nu prezentau „evenimentele“ din decembrie 1989 trăsăturile unei veritabile revoluţii? Oare n-avea nevoie poporul român de un asemenea model? O societate care nu-şi secretă zilnic modele moare de propria-i inanitate şi inaniţie. A confisca o revoluţie populară, aşteptată cu sufletul la gură de un întreg popor şi realizată chiar de el, prin versiuni compromiţătoare ca „lovitură de stat“ sau „intervenţie străină“, înseamnă a terfeli un posibil model istoric.
Apoi s-au petrecut acele fapte diverse care, scoţând societatea noastră imediat post-revoluţionară din climatul de tragism momentan, precupeţindu-i pe diverse tarabe dimensiunea nobleţii plătite cu sânge, au purces, rând pe rând, la dărâmarea unor mici statui morale de pe soclul rezistenţei lor anti-comuniste: odată cu batjocorirea Doinei Cornea a fost scuipată în faţă întreaga disidenţă românească, de la Paul Goma până la Mircea Dinescu şi cei care s-au solidarizat cu el. Disidenţa noastră ar fi putut să devină un model, dacă n-ar fi suferit soarta colindelor de prin anii cincizeci: în locul numelor adevărate, s-a introdus în cântec numele lui… Stalin; la noi, au devenit adversari ai lui Ceauşescu cei care – în timp ce tiranul trăia – nu i s-au opus nici măcar cu gândul, necum cu fapta.
Există oare un loc anume, ideal, o rezervaţie morală, unde apar modelele? Există un proces de mentalitate colectivă care, la dimensiunea unei societăţi, le confirmă şi le consolidează? S-au găsit, la cel mult un an după Revoluţie, oameni care – scăpând cu fuga, în acele zile însângerate de furia mulţimii – au devenit experţi în fabricarea la comandă a modelelor. Oare nu se îndeletniciseră ei cu forjarea celui mai penibil model al „genialităţii“ şi protocronismului românesc? În lipsa dictatorului, a cărui statură pitică îi strivea, aceşti abili meşteri calpuzani au început să bată monedă nouă cu propriul lor chip. Nu se erijează ei astăzi în modele? Nu sunt ei încurajaţi în acest rol chiar de către cei pe care-i spurcă zilnic? Democraţia noastră „originală“ este, şi ea, un model: acela în care libertăţile se confundă cu libertinajul, acela în care puterile în stat sunt la fel de independente ca urzeala şi beteala într-un covor, acela în care România se îndreaptă spre Europa ca spre un idol contestat şi detestat.
Ar fi deosebit de primejdios să neglijăm puterea de fascinaţie a „modelelor negative“. Milioane de tineri, încă necopţi moralmente, în căutarea febrilă după exemple de imitat, bune şi rele, se întâlnesc zilnic, direct sau prin intermediul presei, cu o seamă de figuri şi comportamente care le arată drumul cel bun sau calea pierzaniei. Cum pot aceşti tineri să distingă între ele? E destul să amintesc două, unul din viaţă, altul din filme. Primul – aş putea să-l numesc „modelul reuşitei în viaţă“ – are mare trecere în societatea noastră de azi. Victimele acestei atracţii morbide sunt nenumărate: ziarele noastre sunt pline de relatări ale infracţionalităţii. Al doilea – să-i zic „modelul forţei“ – este captivant şi fatal prin confuzia pe care o propagă, aceea între forţă şi violenţă. De multe ori, ceea ce pare forţă nu este decât manifestare a violenţei oarbe; nu întotdeauna cupiditatea, de pildă, duce la crimă, ci şi dorinţa amăgită de a-şi manifesta autoritatea, superioritatea fizică, parada exterioară şi nocivă a forţei.
Demolatorii a tot ce ar putea deveni model în societatea noastră de azi, aceşti alergici la demnitatea şi puritatea prezentului, au în schimb simţul exagerat al trecutului (pe care vai! de atâtea ori l-au re-scris…) şi obsesia modelelor istorice. Ei preiau in corpore cohortele de voievozi (din care Ceauşescu descăleca direct!), eroii neamului şi figurile de seamă ale culturii noastre, şi aşează tăbliţe cu noi inscripţii adoratoare pe soclurile lor. Scribi care au citit doar parţial opera politică a lui Eminescu, atei care-l iubesc pe Cuza doar pentru că a secularizat averile mănăstireşti, Hopa-Mitici care nu observă că ei înşişi sunt progenituri execrate ale lui Caragiale, – toţi ne propun chiar aceste modele excepţionale, fără să-şi dea seama în ce măsură le pângăresc îmbrăţişându-le…
Există critici literari care, în păcătoasa lor dragoste de modele, nu-ţi permit să-l compari pe Arghezi cu Blaga, sau pe Sadoveanu cu Voiculescu – în singurul plan în care pot fi comparaţi: acela moral –, acuzându-te de ceea ce săvârşesc ei înşişi: terfelirea modelelor. Am impresia că intelectualii de calitate, care n-au fost încă batjocoriţi, insultaţi şi defăimaţi în „România Mare“, pot fi număraţi pe degetele a două mâini. Mi se va răspunde că nu orice intelectual de calitate poate să fie model. Eu cred că fiecare om care se respectă pe sine are şansa de a propune măcar o trăsătură a personalităţii sale ca model. A accepta ideea aceasta constituie primul pas spre instaurarea unui climat moral în care modelele pot să apară, fără riscul de a fi ignorate.
Ar fi greşit să credem că există model general, ideal, om desăvârşit în carne şi oase. Există doar gesturi, atitudini, comportamente demne de a fi urmate, care – în structura complexă a personalităţii unui om – pot fi asociate cu alte trăsături mai puţin de admirat. Faptul că un om nu este exemplar în totalitatea manifestărilor sale nu înseamnă că el nu este pilduitor.
Zelul denigratorilor de modele se conjugă perfect cu incapacitatea lor de a accede la paradoxul conţinut în orice model. Un model real este o formă spirituală la fel de exemplară prin sâmburele său, ca şi prin limitele sale: prin ceea ce stimulează moral şi prin ceea ce interzice moral; adică prin dubla sa funcţie educativă: constructivă şi critică. Model înseamnă exigenţă a Fiinţei, obligaţie de a răspunde unui dar sub regimul libertăţii. Iată de ce zelatorul care scuipă, nu un model, ci posibilitatea unui model, îşi compromite propriile şanse de a fi. Pe de altă parte, aş putea să susţin că, existând sub soarele necruţător al adevărului, orice model îşi are umbra sa. Aerul mereu sumbru, apocaliptic, al lui Eminescu; jovialitatea grasă, băşcălioasă a lui Caragiale – două din modelele noastre permanente – sunt úmbrele modelelor respective, care tind – în ochii celor „slabi de înger“ – să li se substituie. Oare nu dă de gândit faptul că nici unul dintre aceşti doi mari creatori n-a fost, nu putea să fie model pentru celălalt?
Un adevărat model nu ispiteşte niciodată: „Fii ca mine!“, ci întotdeauna porunceşte: „Fii tu însuţi!“.
1994