[…] Am să încep însă cu o scurtă referire la o mentalitate mai veche, mai adânc înrădăcinată în imaginarul şi în practica comunităţii de la Dunăre şi Carpaţi. În istoria acesteia, o trăsătură constantă a fost eliticidul. De la Miron Costin la Nicolae Iorga, de la Barbu Catargiu la I.G. Duca, de la Armand Călinescu la Iuliu Maniu, de la Virgil Madgearu la Mircea Vulcănescu şi Gheorghe Brătianu, cu mâna dreaptă, cu mâna stângă, în fond nu mai e nevoie să repetăm lucruri ştiute. Lucrurile au fost observate: în schimb nu s-a observat că eliticidul a fost mai mult de o dată însoţit şi de necrofagie. Înţelegem prin „necrofagie“, uciderea, nimicirea postumă a unor personalităţi de frunte şi de merit, cu înfăptuiri, a prestigiului şi a stimei acordate acestora. Un formidabil şi grotesc caz de acest fel s-a petrecut (din fericire nu la Dunărea de Jos, dar oricum să-l menţionăm spre ilustrare simptomatică) la anul 897. Papa Formosus, singurul Pontif cu acest nume, deţinuse tronul Sfântului Apostol Petru între 891 şi 896, fusese urmat 15 zile de un Bonifaciu anume, iar apoi de Ştefan VI sau VII (istoricii nu sunt prea siguri de numărul corect). Formosus fusese un om deosebit de inteligent, erudit, viguros şi activ, în acelaşi timp ambiţios, râvnitor de putere. Mort de şase luni, înhumat, iată-l acum pe Papa Formosus dezgropat, cadavrul său puternic descompus (cum altfel?), împodobit în odăjdii eclesiastice, aşezat pe un scaun şi supus judecăţii de către procurori/martori/judecători în fruntea cărora ca mare inchizitor post-mortem era noul Papă, în treacăt fie spus ridicat la rang de episcop de chiar decedatul. Care o fi fost rezultatul procedurii? Să mai ne punem întrebarea? Am căutat deci prin acest exemplu să ilustrez ce înseamnă necrofagia.
[…] La numai câțiva ani după [1989], se instituie sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, om pe care l-aş considera bine intenţionat şi onest, dar prea adesea „inocent“, organizaţia statală CNSAS, pe care sunt sigur că nu greşesc socotind-o continuare şi instrument al securiştilor de odinioară. Una din erorile capitale făcute atunci a fost de a pune în fruntea ei nişte figuri celebre, dar net lipsite de experienţă în domeniu. Ulterior au apărut şi documentate dubii privind integritatea şi trecutul unora din ei, dar voi lăsa de o parte pentru moment acest capitol; şi-aşa nepricepuţi cum vor fi fost, aceşti oameni au fost acuzaţi că ar fi „elemente răsculative“ căci erau totuşi nemulţumiţi de regulile de funcţionare şi de autoritatea preferenţială rezervată proprietarilor de dosare, adică Securităţii. Aceste privilegii asigurau o lejeră capacitate de manipulare. Situaţia nu s-a schimbat nici până azi, după câte ştiu, astfel reducând esenţialmente CNSAS la o simplă mască de suprafaţă. În adevăr, cine era în măsură să verifice credibilitatea şi valabilitatea „dosarelor“? Erau acestea total inventate? Erau unele din ele ascunse sau chiar dispărute? Erau umplute de texte falsificate? Erau supuse unor inteligente selecţionări? De ce ne-am încrede în onestitatea absolută a stăpânilor de ieri şi a urmaşilor lor de azi? Problema asta nu a fost atinsă nici măcar vag în discuţii. Dosarele au fost socotite cam de toată lumea „literă de Evanghelie“. Şi totuşi, problema e de-a dreptul esenţială. Dacă documentele nu sunt autentice sau credibile, atunci orice fel de judecată făcută pe bază lor e o simplă poveste. În informatica americană se foloseşte un termen: principiul GIGO („garbage in, garbage out“ – adică, informare gunoi, concluzie gunoi). […] Ziarul de centru-stânga american Washington Post, organ de presă de frunte pe plan mondial, publică la 25 ianuarie 2004, pagină B3, un reportaj amplu semnat de Ann Louise Bardach, specialist în politica ţării conduse de Fidel Castro, autoare a mai multor cărţi pe această temă, colaboratoare la Newsweek, la National Public Radio şi la foarte multe alte organe de acelaşi calibru. Reportajul spune: în primăvara lui 2003, tiranul caraibian strânge şurubul, arestează vreo 75 de dizidenţi, pe unii din aceştia îi şi execută. Surpriză generală: printre victime NU se număra Elizardo Sanchez care petrecuse anii dintre 1981 şi 1991 în carceră, dar, încăpăţânat, continua să iniţieze grupuri pentru drepturile omului în Cuba. O mult mai subţire, mai crudă şi mai înveninată pedeapsă i se pregătea acestuia, zice autoarea. Două marionete scriitoriceşti (tip Adrian Păunescu, adaug eu) scot peste trei luni o scurtă carte Cameleonul, în care „demonstrează“ pe bază de documente la care, sigur, numai ei înşişi aveau acces, că Sanchez era turnător sistematic, iar vina arestării tuturor celorlalţi LUI i se datorează. Cum să se apere Elizardo Sanchez? Până la urmă, chinuit, răcneşte: „pe cine credeţi? Pe mine sau pe ei?“ Slabă apărare, nu? Autoarea ne explică cum această tactică a ponegririi fusese pusă la punct de STASI (Securitatea est-germană) şi adoptată de celelalte Securităţi comuniste. Necunoscută în România? Dar înregistrarea falsă a cuvintelor ultime ale acuzaților în procesul Noica–Pillat? Dar falsificările din procesul-alibi al criminalilor de la Piteşti? Dar, în fond, fiecare proces politic cu declaraţii smulse, declaraţii eliminate? Într-un cuvânt, textele contrafăcute sunt hrana de toate zilele ale giganticei organizaţii vreme de circa o jumătate de veac. Aceasta e temelia de la care se cere să înceapă orice analiză onestă, orice investigaţie care vrea să abandoneze rolul de unealtă continuatoare a schingiuitorilor.
[…] Publicul credul şi ignorant, pierdut în negura groasă a confuziilor, pare să creadă azi că tocmai cei mai buni şi cei mai crunt pedepsiţi reprezentanţi ai creativităţii sociale sunt cei vinovaţi de crimele de la Piteşti, de la Sighet şi Aiud, sau de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
[…] De ce se plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? Iar mai apoi prin acţiunea feroce de „dublă înjunghiere“, azi în plină desfăşurare? Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX? Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase? Iată întrebările reale de la care ar putea începe o autentică asanare a vieţii publice româneşti.
Septembrie 2012, Bethesda, MD
Conferinţă susţinută la Academia Română, în cadrul colocviului internaţional „Doinaş la o dublă comemorare“ organizat de Fundaţia Culturală Secolul 21 (octombrie 2012). Text publicat în Secolul 21 nr.1-6/2013 și în volumul Virgil Nemoianu, Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Aug. Doinaș, Editura Spandugino, 2016. Fragmente.