A 52-a editie a Festivalului de la Cannes se anunta impresionanta: in ciuda faptului ca «Eyes Wide Shut», ultimul film (multasteptat) al lui Stanley Kubrick, «sarise» Croazeta pentru Venetia lasånd deschiderea oficiala in sarcina «Barbierului din Siberia» al lui Nikita Mihalkov , numele confirmate erau dintre cele mai mari. Cu Almodóvar, Lynch, Kitano,
Egoyan, Jarmusch (deja, o «chinta regala»!), de Oliveira, Sokurov, Ripstein, Carax, Ruiz, Kaige, Sayles, Winterbottom, Greenaway in competitie, la care se adaugau Herzog, Iosseliani, Monteiro, Soderbergh si Jean-Marie Strau Danièle Huillet in afara ei, toti cei care aveau ca destinatie Cannes-ul puteau crede ca au tras lozul de aur… Pe acest orizont nec plus ultra a cazut insa, cu doar cåteva saptamåni inaintea inceperii festivalului, declaratia de-legatului general, Gilles Jacob, care, intr-unul din rarele momente de lipsa de complezenta din cariera sa, afirma, intr-un interviu, ca imaginea despre editia 52 este «falsa, nivelul Cannes-ului fiind in scadere»!
Evident, nimeni n-a crezut…Cum sa crezi ca la cel mai mare festival de film din lume, unde era asteptata crema cinematografului mondial, scaunele aveau sa scårtåie jalnic, altele aveau sa trosneasca dezaprobator (semn ca spectatorii paraseau sala), iar exuberanta din primele zile avea sa fie inlocuita de indiferenta, plictiseala si deziluzie?
{i totusi, in multe cazuri, acestea au fost nemeritate. Optimistii invinsi de cinism, cei «fericiti» ca, in fine, sintagma «cinematograful in criza» isi gaseste o confirmare nesperata nu erau, de fapt, decåt cioclii vesnici, care aveau sa-si ia o revansa meschina la aflarea palmaresului: «v-am spus doar au jubilat ei atunci , Cannes-ul e mort !» Cu riscul de a parea o butada, trebuie precizat totusi ca vestile potrivit carora festivalul a sucombat sunt mult exage-rate…Ca orice lucru, si Cannes-ul cunoaste momente mai bune sau mai proaste; editia 52 nu a fost una «catastrofala», ci doar mediocra. Iata in continuare, in ordinea intrarii lor in vizorul critic, filmele vazute pe Croazeta in mai 1999.
«Barbierul din Siberia» de Nikita Mihalkov: parada fara panas, mai curånd ridicola decåt literalmente nula, aceasta saga interminabila (trei ore!) spune mult despre ambitiile paracinematografice ale cineastului rus. Mihalkov nu mai este cam de la «Ochi negri» incoace regizorul fermecatoarelor filme de-acum 20 de ani…El a devenit, in special dupa ’89, un activist politic dublat de un businessman feroce. Paseismul militant, nostalgia pompierista dupa «Maica Rusie» si gustul nemasurat pentru un ci-nema grandilocvent isi dau intålnire in aceasta ultima realizare a sa. Hotaråt sa-i bata pe americani pe propriul teren, Mihalkov a imaginat o poveste cusuta cu ata alba in care love-story-ul anemic (dintre o aventuriera yankee si un elev ofiter rus, pe timpul lui Alexandru al III-lea si dupa) este pretextul unor desfasurari de «forte» demult cazute la pat peste Ocean…Paradox «istoric»: cel mai premiat cineast rus face un cinema hollywoodian anti-american care nu e, de fapt, decåt anti-cinema! Odihneasca-se in pace.
«Pola X» de Leos Carax: dupa o pauza de opt ani, fostul «copil teribil» al filmului francez revine cu o inflatie de stil care incearca sa treaca drept manifest estetic. Inspirat de o nuvela a lui Herman Melville (in franceza: «Pola ou les ambiguités» de unde initialele titlului!), efortul lui Carax isi afla repede limitele: naratiune simplista alambicata inutil, un simbolism naiv dåndu-se drept «filozofie», arhitectura precara, indrazneli råncede…In toata aceasta «Kunstwerk» cu pretentii, disonant «simfonica», cåteva prea putine momente de cinema adevarat, care se ineaca in mål mizerabilist. Ca si Mihalkov, dar probabil mai autentic in obsesiile sale, Carax crede ca Istoria exista pentru a ajunge celuloid; este, la fel de probabil, cel mai sigur mod de a «otravi» si celuloidul, si Istoria…
«Wonderland» de Michael Winterbottom: s-a spus, adesea, despre tånarul regizor englez ca e un imitator care se hraneste din inventiile altora. Este o sentinta nedreapta: talentul de «reciclator» al lui Winterbottom nu exclude o viziune asupra socialului care atrage atentia. In filmul sau, un mic grup de englezi «middle-class» isi traieste dramele cotidiene fara acea disperare (programata) din peliculele lui Ken Loach, facånd loc si tandretii, si umorului, si sarcasmului. Winterbottom preia, intr-adevar, «imaginea» (filmare din måna, etc) Dogmei ’95, reusind un film tot atåt de personal ca al lui Carax, dar mai eficient, mai focalizat, mai matur påna la urma. O cu-riozitate: compozitorul Michael Nyman, care a semnat muzica tuturor filmelor lui Peter Greenaway, este autorul coloanei sonore a acestui film fiind absent insa de pe coloana sonora a filmului lui Greenaway!
«Povestirile din Kish» de Nasser Taghvai, Abolfazl Jalili si Mohsen Makhmalbaf: «miniaturile iraniene» care nu puteau lipsi de la Cannes! Trei scheciuri seci, preparate dupa reteta deja-verificata (plastica remarcabila, putine dialoguri, final in coada de peste…); este greu de spus ce anume convinge o parte a criticii occidentale ca este vorba, de fiecare data, de «capodopere»? De asta data, filmuletul celor trei (care la origine erau sase, «cenzura» canneza operånd din ratiuni de…durata!) nu a mai facut unanimitatea, existånd si pareri «mai critice»…Sa fie un semn ca moda «Iran prêt-à-porter» a trecut?…
«Totul despre mama mea» de Pedro Almodóvar: primul film, de la Cannes, ovationat de o sala sculata in picioare, care a aplaudat stergåndu-si lacrimile! Un tur de forta al maestrului spaniol (Premiul de regie), care alterneaza tiparul melodramei cu comedia de situatii si cåstiga pe ambele måini – dar un film (in ciuda «obrazniciei» ostentative) minor, fara miza…La randevu: verva nebuna a lui Almodovar, interpretarile flamboaiante, eleganta cadrelor, solutiilor de mizanscena sau «morala» pe dos. Lipseste insa, in acest pariu (reusit) cu marele public, tocmai dorinta de a da cu tifla, de a merge impotriva curentului. Provocarea lui Almodóvar a devenit clasica.
«The Limey» de Steven Soderbergh: ingenios exercitiu de thriller/western modern, cu o interpretare superlativa a lui Terence Stamp in chip de gangster batrån, care vine din Anglia in California pentru a-i gasi pe asasinii fiicei sale. |n trena anteriorului «Out of Sight», Soderbergh se joaca fara sa transpire cu conventiile genurilor, cu cronologia si punctele de vedere, rezultånd un «cub Rubik» compus din pelicula, suspans si emotie.
«Moloch» de Aleksandr Sokurov: bizareria acestei editii un film mult prea elaborat pentru a fi respins, mult prea incifrat pentru a fi admirat fara rezerve…Ca intotdeauna la Sokurov, imaginea este uluitoare (filtre peste filtre de verde, gri, cafeniu), mentinånd ochii intr-o stare de hipnoza care se doreste suficienta; din pacate, scenariul (chiar si recompensat cu un premiu!) nu reuseste sa depaseasca premisa unui «scoop» istoric o zi din viata lui Hitler si Eva Braun, in vacanta in munti…, lasånd filmul sa se scufunde incet dar sigur intr-un «infern» tern, glacial, voit non-dramatic.
«Timpul regasit» de Raoul Ruiz: probabil, cea mai ambitioasa prezenta de la Cannes anul acesta – o ecranizare a intregului (!) ciclu proustian, cu un detasament de vedete (Deneuve, Malkovich, etc) aliniat cuminte la ordinele regizorului…Fatalitate insa, Proust nu se lasa mai «transpus pe pelicula» de chilianul-exilat-la-Paris decåt de altii care au intentionat doar (Visconti, Losey) sau chiar au incercat (Schlöndorff). Impresia este de vast muzeu cu cåteva exponate reusite (Ruiz exceleaza intr-un soi de «suprarealism» metodic, calchiat pe foita) si cu incaperi nenumarate in care apar si dispar, ca-ntr-un mozaic capricios, personajele. Atent la «armonia ansamblului», Ruiz pierde din vedere sentimentele minuscule; cu urechea lipita de surdina Timpului, nu mai vede intregul durata! Un efort pompos si vag.
«Imparatul si asasinul» de Chen Kaige: alt film kilometric, saga istorica despre constituirea unei Chine unite de dinainte de Cristos; caligrafic exact, empatic imposibil, este genul de superproductie pe care-l viseaza si rusul Mihalkov si pe care chinezul il face «dintr-o bucata» fara sa se-ncurce in «sarituri peste axul cronologiei»…Cåteva scene dramatice, prezenta de-corativa si-atåt a frumoasei Gong Li si splendoarea severa a cadrelor nu pot salva filmul de la un imemorial plictis.
«Dusmanul meu intim» de Werner Herzog: documentar despre Klaus Kinski, actorul genial si partenerul de film imposibil al multora (inclusiv al lui Herzog!), care atinge dincolo de posibila anti-morala a unei reglari de conturi post-mortem (Kinski a murit in 1991) acea zona tabu a adevarurilor cu orice pret…Herzog monteaza cadre din cele cinci filme facute cu Kinski («Aguirre månia lui Dumnezeu», «Fitzcarraldo», «Nosferatu», «Woyzeck», «Cobra Verde»), din timpul repetitiilor, intervieveaza actritele care i-au fost partenere, tehnicienii terorizati de «nebunul furios» si nu uita, frecvent, sa apara in cadru el insusi pentru a descrie relatia de dragoste si ura care l-a legat de «Monstru». Un film esential, nu o data amuzant, finalmente emotionant.
«Calatoria Feliciei» de Atom Egoyan: dupa un roman de William Trevor, este a doua ecranizare a cineastului canadian dupa «The Sweet Hereafter»; Egoyan inchipuie portretul, insesizabil, al unui «serial killer» bonom si gurmand (Bob Hoskins, extraordinar!) care intålneste o tånara irlandeza venita sa-si caute iubitul la Birmingham…Nimic nu e ce pare a fi la prima vedere in acest «thriller» cu aparente de comedie sociala; Egoyan amåna, ca de obicei, revelatia, strecoara ambiguitati care sunt tot atåtea piste false, construind, in acest timp, (de fapt) o parabola moderna despre Inocenta si Perversitate un fel de «Frumoasa si Bestia» a erei post-industriale, cu ecouri rafinate din Perrault, Cocteau, Hitchcock si evident propriile sale filme. Un film pe nedrept «uitat» de la premii!
«Colonelului nu-i scrie nimeni» de Arturo Ripstein: tot o ecranizare (dupa Garcia Marquez), excelent jucat de cuplul de actori Marisa Paredes, una din «las chicas» ale lui Almodóvar, si Fernando Lujan care dau viata batrånilor uitati de lume si de Dumnezeu din acest foarte trist «cåntec de leagan» la senectute. Cinematografic vorbind, Ripstein nu aduce nimic notabil: teatru de camera frumos filmat, trenant si pasabil…
«Cradle Will Rock» de Tim Robbins: singurul «intrus» de la Cannes, filmul actorului/regizor american este o re(con)stituire poncifa a scandalului din jurul montarii de catre Orson Welles, in anii ’30 a unui musical uitat (cel din titlu); multa«lume buna» (Welles, Diego Rivera, Brecht, Hearst si Rockefeller) si tot atåtia actori faimosi (si «zgomotosi») pentru nimic…
«Umanitatea» de Bruno Dumont: cel mai premiat film (Premiul special al juriului, premiile de interpretare, cel feminin ex aequo cu actrita din «Rosetta» fratilor Dardenne) al ultimei editii si, totodata, cel mai fluierat, filmul francezului Dumont filozof ca formatie este un amestec inegal de cinema pur si morala stridenta. Povestind drama unui inspector de politie dintr-un satuc din Nord confruntat cu revelatia faptului ca autorul crimei oribile pe care o ancheteaza este chiar vecinul si prietenul sau , Dumont face din personajul politistului (un tip simplu la minte, lent si semi-inarticulat) un Isus Cristos contemporan, care preia asupra lui vinovatia «societatii». Intens, tulburator si desigur nu pentru toate gusturile…
«Ghost Dog: Drumul samuraiului» de Jim Jarmusch: fara lentoarea eme-tica din «Dead man», in umbra «Samuraiului» lui Jean-Pierre Melville si cautånd codurile stravechii Japonii intr-o civilizatie a momentului, Jarmusch se intoarce in «Jarmuschland» de asta data in versiune hip-hop (ulti-
mul produs al subculturii negrilor newyorkezi). Prima jumatate interesanta, apoi filmul se desira intr-o revizitare constienta de sine, fals-meditativa si gratuita a schemelor la moda din peliculele cu gangsteri; impresia finala este de vid new age impachetat cu citate esoterice, coctail-surogat de intelepciuni care nu duc nicaieri… Legatura hip-hop-ului cu etica samurailor ramåne o idee de suprafata, mai curånd declarata decåt urmarita in toate resorturile ei.
«Doica» de Marco Bellocchio: ecranizare (inca una!) a unei nuvele de Pirandello, facuta curat, ingrijit, fara tremolo dar si (din pacate) fara vreo relevanta. Amintirea «tånarului Bellocchio» nervos, insurgent, daråmånd barierele Cinema-ului «Cu måinile-n buzunare» pare definitiv ingropata…
«Kikujiro» de Takeshi Kitano: ajuns, in fine, in competitia oficiala a festivalului de la Cannes – dupa cåteva «ocolisuri» si premii la cel de la Venetia , versatilul «autor total» japonez (este regizor, scenarist, actor, monteur si compozitor al muzicii tuturor peliculelor sale!) a fost, si el, «sarit» de la premii, insa acest ultim film al sau are sanse serioase sa cistige la box-office-urile de pe Pamånt, Luna si imprejurimi: poveste simpla si duioasa despre un pusti vesnic inlacrimat care-si cauta mama si despre «adultul» cam narod care-l duce de måna påna la adresa acesteia (n-o va gasi!), «Kikujiro»este un tip de cinema care are, oriunde, mare priza la public. Ca si in cazul lui Almodóvar insa, dorinta de-a fi pe gustul tuturor aseaza acest film in trena mult mai interesantelor sale «A Scene at the Sea»,
«Jugatsu», «Sonatina» sau «Hana-Bi»…
«Vietile noastre fericite» de Jacques Maillot: a patra (si ultima) prezenta franceza in competitie este o «tranche de vie» careia-i lipseste si rigoarea (si vigoarea) «Umanitatii», si vizionarismul romantic al «Polei X», si ambitia academizanta a «Timpului regasit»…Aflat la debut, Maillot nu gaseste decåt locurile comune ale «comicodramelor» pariziene de care sa se agate ceea ce e destul de dezamagitor.
«Nunta lui Dumnezeu» de Joao Cesar Monteiro: film inclasabil, apartinånd celui mai excentric regizor portughez de astazi. Idiosincraziile, lubiile acestui «iluminat» burlesc se rasfata in largul lor in comedia de fata lasånd, adesea, spectatorul sa se intrebe, serios, daca regizorul/actor/ personaj principal este in toate mintile…? Probabil ca nu; Monteiro, in mod cert, nu-si pune nici o clipa intrebarea daca ceea ce face «place» sau nu. Exista, in film, cadre dumnezeiesti, exista intorsaturi de situatie din cele mai neasteptate si mai savuroase si exista mai presus de orice personajul inenarabil al lui «Ioan Dumnezeu» insusi…Ce pacat ca, prizonier al propriei sale excentricitati, Monteiro nu vrea (sau nu poate) sa se puna, o clipa, intre paranteze!
«Away with Words» de Christopher Doyle: operator al tuturor filmelor lui Wong Kar-wai, australianul Doyle debuteaza ca regizor cu acest lungmetraj bizar «mesaj in sticla» al unei fervori imagistice care incearca, in rastimpuri, sa (si) spuna o poveste. In zadar: lucrurile cele mai bune din film sunt tocmai momentele de frumusete convulsiva, anarhica, imposibil de domesticit printr-un story…De unde si titlul: «Valea cu vorbele !»…
«Sicilia!» de Jean-Marie Straub + Danièle Huillet: cuplul-fetis al iubitorilor cinematografului experimental pur si dur a adus la Cannes ultima «mi-nune»: un film alb-negru, pictural, hieratic, despre Sicilia, in care locuitorii insulei vorbesc ca si cum ar cånta partiturile unei opere neo-clasice.
«Povestea lui Straight» de David Lynch: surprinzator «come-back» al unuia dintre cei mai fantasti cineasti contemporani, «The Straight Story» este (doar) un road-movie clasic, o picatura de proza in filmografia poe-tic-»dementa» a autorului lui «Eraserhead». Un film emotionant si un personaj (real) atasant, interpretat cu empatie de batrånul actor Richard Farnsworth.
«Scrisoarea» de Manoel de Oliveira: inca o ecranizare (recompensata cu un compensator si modest Premiu al juriului), dupa «Principesa de Clèves» a Doamnei de La Fayette, numai ca filiatia literara este mai mult o farsa: nonagenarul cineast portughez plaseaza actiunea in zilele noastre, indiferent la incongruente, surd la efectul de penibil, suprem increzator in propria-i viziune aproximativa…Un «detaliu»: iubitul virtual al Doamnei de Clèves este un…cåntaret de rock, cu bocanci cu tinte si ochelari de soare! Exista saloane in care, va asigur, n-ar fi fost primit; in filmul lui Oliveira, in saloane, doamnele si domnii cu particula privesc la televizor tragediile din Angola, Bosnia sau Bangladesh.
«Adieu, plancher des vaches» de Otar Iosseliani: maestrul gruzin a readus intr-un Cannes aplatizat de mediocritate o parere inalta despre
Cinema; faptul ca filmul sau a fost proiectat inafara competitiei are pesemne tålcul sau…Desi intraductibil, titlul lui Iosseliani a fost unul dintre cele mai pomenite: nefacånd altceva decåt sa combine, abil, tesatura de intåmplari, stari, personaje din mai vechile sale «Les favoris de la lune» si «La chasse aux papillons», «Adieu, plancher des vaches» este o mostra de cinema jubilator, elegant si inteligent cum, din pacate, astazi se intålneste tot mai putin
«Dogma» de Kevin Smith: gagul (hipermediatizat) al actualei editii, filmul pe care toata lumea a vrut sa-l vada s-a dovedit, påna la urma, un non-eveniment. Se miza pe socul subiectului (o tratare ireverentioasa, la limita blasfemiei, a dogmei crestine), pe prospetimea stilului, pe noutatea vi-ziunii; dupa primele cincisprezece minute, crema criticii s-a convins ca totul are mai degraba aerul unei sotii de liceeni din Utah care, plictisindu-se la ora de istorie, se amuza silabisind numele mai complicate din Biblie pentru a-si boteza animalele domestice.
«8 femei 1/2» de Peter Greenaway: omagiul pe care autorul «Bucatarului, hotului, sotiei lui si amantului ei» i-l aduce lui Fellini (mai precis, filmului sau «8 1/2»). Acest ultim op al hiper-neo-manieristului britanic «touche à tout» inspirat si inlasabil, provocator de iluzii culturale si de obiecte/intåmplari epocale functioneaza dupa aceleasi principii ca si anterioarele: premisa+ demonstratie; problema e ca premisa e mai incitanta decåt demonstratia…Repertoriind fantasmele masculine intr-un inventar repetitiv, cum altfel? al «idealului feminin», Greenaway renunta cu totul la muzica, nu insa si la mania «tablourilor vivante» care l-au facut celebru. Exista, cu siguranta, cåteva clipe de incantatie vizuala care ramån pe retina oricarui cinefil in acest «Ars amandi» apocaliptic care e filmul lui Greenaway. Dar cåteva batai de pleoape mai departe, esti (iar) in plina mecanica…