Mariana Celac – o mare doamnă
a lumii intelectuale românești
Am pornit discuția de față ca pe un epilog la ediția din 3 mai 2017 a Cafenelei critice, vechiul meu proiect de dezbateri pe teme de actualitate culturală, la care invitată mi-a fost doamna Mariana Celac. Deși persoanele trecute într-o lume mai bună sunt evocate doar cu numele proprii, fără apelativele pământești, continui să-i spun „doamna Celac”, căci ea rămâne în amintirea noastră ca o mare doamnă a lumii intelectuale românești.
Am stat atunci, în 2017, de vorbă cu ea vreo două ore și jumătate-trei la Club A, în fața unei asistențe de prieteni, colegi, studenți, masteranzi și doctoranzi. Am „bombardat-o” cu întrebări care s-o facă să-și depene biografia. S-a destăinuit pe larg, cum nu obișnuia să facă. Evita confesiunile publice, nu prea dădea interviuri. M-a refuzat și pe mine de mai multe ori de-a lungul anilor, până când, într-o bună zi, a fost de acord. Era acum octogenară și poate că va fi simțit că se apropia sfârșitul… A povestit lucruri minunate din copilărie, din tinerețe, din perioada studiilor universitare, și-apoi cariera ei, cu toate zig-zag-urile, unele alese, altele impuse, presiunile politice, marginalizările, protestul public împotriva regimului comunist, apoi multiplele implicări de după 1990, și profesionale, și civice, și politice, care au făcut-o să fie foarte-foarte prezentă, deși era o „prezență” foarte-foarte discretă. Transcrierea Cafenelei critice de atunci a apărut în Secolul 21 (nr. 10-12/2020 comasat cu 1-3/2021). Adăugăm acum un epilog cu detalii despre câteva dintre proiectele Marianei Celac la care au fost asociați și martori Aurora și Iosif Király și Marius Marcu-Lapadat, cu gândul de a completa un profil intelectual foarte complex, subtil și în același timp foarte-foarte atipic. (Augmentativele duble – „foarte-foarte” – i se potrivesc unei persoane foarte-foarte speciale!) S-a implicat în proiecte arhitectonice, urbanistice, ecologice, turistice, dar și propriu-zis artistice, expoziționale, cinematografice, de explorare – în general – a realității, de catalogare și de explicare, adeseori și de salvare de forme culturale care tindeau să se piardă. A colaborat la ghiduri ale Bucureștiului din perspectivă arhitectonică și urbanistică, a participat, uneori a și lansat ea, prin Uniunea Arhitecților, prin Ordinul Arhitecților, prin Grupul pentru Dialog Social, în alte structuri, cu colaboratori români, străini sau pe cont propriu, fără suport instituțional, cu prieteni, cu colegi, tot felul de alte și alte asemenea inițiative de identificare a unor forme culturale, de mobilitate, trasee prin București și câte și mai câte. Despre unele dintre ele – în acest epilog la Cafeneaua… cu ea, cu doamna Mariana Celac… (I.B.L.)
Ion Bogdan Lefter: Dragi Aurora și Iosif Király și Marius Marcu-Lapadat, ați asistat și ați participat la unele dintre proiectele doamnei Celac și vă propun să le reconstituim aici. Dar mai întâi te-aș ruga pe tine, Marius, să ne spui cum ai cunoscut-o la Institutul de Arhitectură, între colegi, unde v-ați întâlnit după 1990?
Marius Marcu-Lapadat: Ar trebui să spun în primul rând așa: în mod instituțional și cu contract scris, Mariana nu a colaborat niciodată cu Universitatea de Arhitectură!
Ion Bogdan Lefter: După căderea regimului comunist, ea, disidentă în anii ’80, a devenit totuși o „prezență” (reiau termenul) și în societatea românească, și la Universitate, chiar și fără vreo relație contractuală. M-a invitat la un moment dat acolo și mi-a propus să colaborez la revista Arhitectura, pe care o preluase ca redactoriță responsabilă, și părea să fie la ea acasă. Intra, ieșea din biroul de la etajul I, de lângă zona Rectoratului, și părea să facă parte din cercul care participa la reconfigurarea universității și-a domeniului.
Marius Marcu-Lapadat: Din ce îmi amintesc eu, și cred că nu greșesc, lucrurile au stat așa: la acea vreme, nu exista ca organizație profesională decât Uniunea Arhitecților. Ordinul Arhitecților, care gestionează dreptul de semnătură, a apărut mai târziu. Uniunea își avea sediul în Universitatea de Arhitectură, pentru că, pe modelul vechi, fostul rector, de fapt începând cu Cezar Lăzărescu, cumula și funcția de președinte al Uniunii, așa că biroul Uniunii Arhitecților a fost mutat în câteva spații de la etajul I al Universității, iar revista Arhitectura funcționa într-unul dintre atelierele de acolo, de la etajul I. Revista a fost subvenționată de Ministerul Culturii în virtutea inerției, cred că un an-doi după ’90, după care au început să taie din subvenții și dintr-odată nu mai avea căutare din cauză că arhitecții nu mai erau dispuși s-o cumpere la prețul care începea să crească. În momentul acela, vechiul redactor-șef, Fică Ionescu, cred că a ieșit la pensie și, pur si simplu, nu mai avea cine să țină revista. În condițiile acestea a preluat-o Mariana Celac. Nici nu știu dacă a primit un salariu, cel puțin pentru o perioadă. Ea a ajuns astfel în cercul conducerii Uniunii Arhitecților, deși nu era formal nici acolo membră, era un fel de consilier, să-i spunem. Între cei de la Universitatea de Arhitectură și cei din Uniunea Arhitecților exista un fel de conflict mocnit, ca dovadă că, până la urmă, s-au mutat și Uniunea, și revista, și Ordinul Arhitecților, toate au plecat din Facultate. Sigur că au fost dezbateri: de ce să găzduim noi revista Arhitectura?! Unii pledau spunând că pe vremuri Ordinul Arhitecților sau Uniunea Arhitecților a găzduit Școala de Arhitectură, cum s-a chemat inițial, deci era timpul ca și Școala să facă gestul invers. Erau puncte de vedere diferite între conducerea de atunci a Universității și cea a Uniunii, poate nu mai erau din aceeași tabără politică. Mariana era legată de Uniune, nu de Universitatea de Arhitectură. Cum am mai spus, am fost surprins să văd cât de mare era cercul celor care nu o simpatizau și care recurgeau la argumentul: „Dar ce a construit Mariana Celac?!”, ca și cum totul se măsoară în metri cubi de beton, ca și cum nu există și o componentă spirituală a arhitecturii!…
Ion Bogdan Lefter:… ea fiind preocupată mai ales de istoria domeniului, de tradiție, de valori patrimoniale, de prezervări, de interferențele culturale și artistice cu celelalte domenii ale creativității, de spațiul urban al vremurilor noastre.
Marius Marcu-Lapadat: După părerea mea, ea era într-adevăr ceea ce cu etichetele politice de astăzi am numi un social-democrat modern. Era interesată ca intervențiile arhitecturale să ridice nivelul de trai al unei colectivități cât mai mari. Nu, de exemplu, printr-o vilă care oferă condiții foarte bune unei familii, dar devine ca un fel de punct strident într-un cartier și creează tensiuni dintr-un motiv sau altul. Avea un fel de abordare între sociologie, urbanism și arhitectură, cam acolo i se situau propunerile, gândirea, temele, preocupările pe care le inventa. […]
Triaj: Bucureștiul în schimbare
Ion Bogdan Lefter: Să vorbim despre proiectele care v-au adus alături de doamna Celac. Poate că cel mai potrivit ar fi să începem cu Triajul, ideea de inventariere a ceea ce în București constituie mișcare, migrație, tranziție, metamorfoză, ca-n depourile de triaj sau în spațiile de trecere în care sunt selectate garniturile de tren sau mărfuri de toate felurile și li se dă drumul mai departe pe șine, sau pe drumuri, sau pe benzi rulante. Dragă Aurora, spuneai că la Galeria Nouă, pe care ani de zile ai tutelat-o pe Strada Academiei, vizavi – apropo! – de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București (denumirea actuală), ai auzit-o pe doamna Celac vorbind despre proiectul ăsta, pornindu-l.
Aurora Király: La Galeria Nouă a avut loc în 2004 expoziția Triaj gândită de cei trei care au lucrat la proiect, adică doamna Mariana Celac, Iosif Király și Marius Marcu-Lapadat. Lucrurile porniseră mai devreme, când ei au început să se întâlnească și să discute despre schimbările din București din acei ani, așa, ca fenomen de arhitectură. Doamna Celac și Ioji lucraseră în anii 2000 la un prim proiect, Palatele cu turle, și din timp în timp ne reîntâlneam să povestim la ea acasă, la un ceai, la o mâncare bună. Doamnei Celac îi plăcea foarte mult să ne primească și, în timp ce gustam ceva bun, ne spunea ce-a mai observat, la ce proiecte se gândea și ne stimula să contribuim și noi cu ideile noastre…
Ion Bogdan Lefter: …la ea, pe Bulevardul Dacia!
Aurora Király: Da, la ea, pe Bulevardul Dacia…
Ion Bogdan Lefter: …unde bucătăria și casa ei în general, apartamentul de-acolo, dar în mod special masa din bucătărie apar în multe dintre evocările prietenelor și prietenilor, ale colegelor și colegilor, inclusiv veniți din străinătăți: aterizau la București la propriu și-apoi aterizau la figurat acasă la doamna Celac, în bucătărie, unde avea mereu ceva bun pentru oaspeți!
Aurora Király: Exact! Ne oferea gustări cu tente rusești sau poloneze, tot timpul ne spunea: „Ăsta-i pește nu știu cum, polonez!”, „Ăsta e așa…”, tot felul de rețete vechi…
Iosif Király: Le punea într-o cheie foarte modestă, așa…: „Ce-am găsit prin frigider…”! Totul era…
Aurora Király: „…niște resturi pe care le-am găsit în frigider!”…
Iosif Király: …dar în casa ei, în apartamentul nu foarte mare, de proporție medie, cu trei camere, fiecare obiect era la locul lui și avea o poveste, fiecare obiect era extrem de atent potrivit, fără să fie nimic ostentativ.
Aurora Király: În zilele noastre, am spune că totul era „curatoriat cu grijă”!
Ion Bogdan Lefter: Nu puține apartamente de intelectuali și artiști sunt asemenea „instalații curatoriate” (între ghilimele!), fiindcă se-adună în timp obiecte, ele au povești, poveștile se deapănă, mai sunt și fotografii care personalizează poveștile, și la doamna Celac era un asemenea apartament foarte-foarte „al ei”.
Aurora Király: Da, da, da! Era foarte atentă la detalii…
Marius Marcu-Lapadat: Când e vorba despre Mariana Celac, sunt surprins cât de în acord suntem toți, cei care am cunoscut-o, inclusiv cu apelativul de „doamnă”. Mi se părea că doar eu aveam un loc cald în inimă pentru bucătăria Marianei, ca să-mi dau seama că de fapt toată lumea sesiza atmosfera. Țin minte că, imediat anului de după schimbări, după 1989, bucătăriile astea erau cam la fel, de exemplu aragazul ăla pe patru picioare cu cuptor ridicat era același pe care îl avea și mama mea în bucătărie. Noi, arhitecții, învățam despre bucătăriile astea cu front continuu jos, cu dulapuri suspendate. Când am avut ocazia, normal că am făcut schimbări în bucătăriile noastre. Am fost atunci gata să aruncăm, odată cu apa murdară din copaie, și copilul! M-a surprins cum Mariana și-a păstrat aceleași electrocascnice, cuptorul vechi, pe care sigur că l-a așezat pe colț, la 45 de grade, dar era vechea bucătărie, puțin-puțin îmbunătățită ergonomic (în jargonul arhitecților). Părea un fel de insulă de normalitate, aproape un semnal de alarmă tras înainte de a începe marea demolare și tot felul de schimbări justificate și nejustificate. Mariana a fost întotdeauna un fel de etalon ca să ne temperăm, să nu considerăm că absolut tot ce-a fost în ultimii 45 de ani era complet de aruncat.
Ion Bogdan Lefter: Și e de adăugat că nu era vorba doar despre păstrarea obiectelor vechi, ceea ce ar putea ține și de un oarecare conservatorism sau de inerție (n-a fost cazul ei!), pot fi și motivații economice, sărăcia care i-a făcut pe mulți să-și păstreze multă vreme electrocasnicele din vechiul regim. La doamna Celac erau micile lucruri care personalizau bucătăria ca spațiu de comunicare, de căldură sufletească și intelectuală: o lumină, un vas, o ulcea, scaunul ei, scaunele pregătite pentru vizitatori.
Marius Marcu-Lapadat: Exact! Caracterul ăsta de loc convivial, de cameră de zi din locuința țărănească, unde erau și cuptorul, și locul de mâncat și de trăit, de unde doar la culcare copiii mergeau în altă parte.
Ion Bogdan Lefter: Ce anume ți-a oferit ție doamna Celac în bucătăria ei? Ceai, cafea, mici delicatese improvizate?
Marius Marcu-Lapadat: Cum a amintit și Aurora: „Mi-a rămas în frigider nu știu ce și am combinat și-am făcut, uite, felul ăsta!” Totdeauna era ceva inedit, nu la modă, aș spune, poate ceva ce începea să se poarte când, în noul regim, au început să se diversifice ofertele prin magazine. La ea era o combinație între un soi de conservatorism și o inovație introdusă pe alt palier decât cel al lucrurilor exotice, al colonialelor sau al lucrurilor de import. Asta am reținut de atunci și am ținut pentru mine, bineînțeles. E interesant să văd astăzi că am trăit mai mulți aceeași senzație.
Iosif Király: Acolo, în bucătăria Marianei, a apărut ideea de a documenta într-un mod cât mai sistematic locurile din București în care ceva s-a schimbat, ceva s-a dărâmat, a mai apărut ceva nou, adică să mergem și să revizităm niște locuri, în anumite perioade mai des, în anumite perioade mai rar. Depindea și de agendele noastre. Fiecare spunea ce-a mai văzut, plecând și de la niște… nu știu.. situații politice care se mai întâmplau, ce repercusiuni aveau ele asupra arhitecturii, asupra orașului. Așa s-a constituit o bază de date, o arhivă destul de mare de fotografii, pe care o am eu doar cu aceste străzi, cu aceste schimbări. Pentru unele dintre ele, am reușit să fac ceea ce numesc eu „reconstrucții”: sunt ca niște mozaicuri din multe pietricele care formează un fel de imagini panoramice ale locurilor pe care le vizitam. E un material care, exact ca și vinul, dacă îl pui bine la păstrat, capătă cu timpul noi valențe și ulterior te uiți la el din perspectivă istorică. Te șochează că erau mult mai puține mașini sau că erau mult mai multe Dacii pe care nu le mai vezi acum, de asemenea reclamele, panourile publicitare pot căpăta înțelesuri diferite… În general, lucrurile astea ne interesau, diferitele viteze care există în dezvoltarea unui oraș: pe de-o parte, ce se schimbă în arhitectura efemeră, vitrină, afișaj, nu mai știu ce, și, pe de altă parte, arhitectura construită, clădirile sau chiar străzile sau ce se schimbă mai lent în peisajul urban, asta încercam să vedem.
Ion Bogdan Lefter: Ai folosit termenul de „reconstrucții”, care este titlul faimos al ciclului tău de mixaje fotografice din aceleași spații, din momente diferite, uneori în anotimpuri diferite, în așa fel încât recunoști și continuitatea unui asamblaj de – să zicem – trei imagini (sau pot fi mai multe), recunoști continuitatea decorului, dar în același timp vezi și discontinuitățile cronologice, temporale.
Iosif Király: Spațiul e continuu, timpul e fragmentat…
Ion Bogdan Lefter: …timpul trece, spațiul e static. Fotografia e un „mediu” static, dar în Reconstrucțiile tale există și dinamica schimbării și-a scurgerii timpului. Proiectul vostru Triaj proceda la un soi de „reconstrucție”, de reconstruire a imaginii orașului din asemenea imagini succesive.
Iosif Király: Ideea era că Bucureștiul se afla – și cred că încă se află – într-un fel de „triaj” în care unele lucruri or să dispară, altele or să se transforme, ca într-o gară, așa cum ai spus, unde trenurile se recompun: anumite vagoane se iau de la unele trenuri și se cuplează la alte garnituri de tren. Cam așa am văzut noi și Bucureștiul.
Ion Bogdan Lefter: Dacă nu mă înșel, mai încoace, anii trecuți, termenul a fost folosit și pentru o expoziție de tip inventar de lucrări din depozitul Muzeului Național de Artă Contemporană.
Iosif Király: Da!
Ion Bogdan Lefter: „Triaj” se face întotdeauna prin depozite. Muzeul e și el un depozitar, așa cum și orașele sunt depozitare.
Iosif Király: Unele lucrări din depozit merg în diferite expoziții în cadrul muzeului sau în afara lui, altele rămân în depozit, altele merg la restaurare.
Aurora Király: Au nevoie de îngrijire!
Ion Bogdan Lefter: Da, de „reconstrucție”, de lifting, de retencuire, ca să jucăm puțin terminologiile dintre domeniile artistic, cosmetic, arhitectural și urbanistic!
Aurora Király: Aș completa eu ceva aici: îmi aduc aminte că, lucrând la Triaj, Ioji a realizat că, de fapt, metodologia pe care o aplica la Reconstrucții era foarte bună și-n acest caz, pentru că putea să țină un fel de arhivă a acestor schimbări care apăreau în oraș. Se ducea după câteva luni sau după o jumătate de an în același loc și fotografia, intervenind cu niște „straturi”. După cum știți, în programele de felul Photoshop-ului, poți să păstrezi documentul în aceste „straturi” și atunci arhivezi un fel de istorie: în funcție de cum o prezinți, accentuezi o situație din 2016 sau alta din 2011. Metoda era foarte potrivită.
Iosif Király: Ideea era să poți s-o faci sistematic: primăria să angajeze o echipă de fotografi care să fotografieze continuu și să așeze (digital) fotografiile în straturi, unele peste altele făcute în același loc, astfel ca la un moment dat să poți să cercetezi ce-a fost acolo, să cauți (ca arheologii) printre „straturi”, să vezi cum s-au schimbat anumite lucruri. O situație ipotetică, din cauză că primăriile nu sunt interesate exact de partea asta de prezervare istorică. Interesează doar ziua de azi și ziua de mâine.
Ion Bogdan Lefter: Proiectul vostru confirmă ce spunea Marius despre doamna Celac, și anume că – nu numai ea, dar în mod special ea – și-a asumat sarcini comunitare de care administrațiile ar trebui să fie responsabile, bugetele publice ar trebui să le susțină. E adevărat că statele în care există o mult mai evidentă atenție față de patrimoniu, ca și față de viața comunităților, sunt societăți cu democrații mai vechi și cu prosperitate mai mare, încât se pot aloca fonduri consistente pentru toate proiectele cu dimensiuni culturale, deci și pentru asemenea lucruri. Mariana Celac a avut multe idei și inițiative socio-culturale care ar fi trebuit pornite de instituții și le-a urmat cu modestie, dar cu tenacitate. Rezultatele uneori s-au văzut, alteori nu, dar s-au păstrat în asemenea arhive care vor trebui valorificate. La Galeria Nouă, Aurora, ați expus Triajul.
Aurora Király: Da. Au contribuit Ioji, Mariana și Marius. Ioji a făcut materialul fotografic, dar discuțiile începuseră împreună și expoziția s-a făcut în formula aceasta de proiect cu trei autori. Țin minte că a fost un fel de desfășurare a unor străzi, a unor fronturi urbane, Strada Viitorului…
Iosif Király: …Calea Griviței… erau mai multe…
Aurora Király: …Bulevardul Ștefan cel Mare… fragmente în care urmăriseră mai multe „straturi” de schimbări.
Iosif Király: Erau ca un fel de filme înghețate. Apăreau niște fragmente care erau din iarnă, altele din anii trecuți. Spațiul era continuu, dar vedeai anotimpuri diferite cum coexistă în aceeași fotografie. De obicei, fotografia face parte din categoria artelor sincrone, nu diacronice, cum sunt poezia sau muzica. În fotografiile din expoziție vedeai elementul timp, în acțiune.
Ion Bogdan Lefter: Doamna Celac s-a mobilizat atunci într-un mod mai special? A participat la panotare, a însoțit expoziția cu explicații, a fost prezentă acolo, a fost ghid pentru vizitatori?
Aurora Király: Erau prezenți toți trei. Au fost de mai multe ori tururi ghidate, nu erau atât de organizate cum se fac astăzi. În funcție de vizitatori: când aveam anumiți invitați sau studenți… A contat și faptul că expoziția se afla la intersecția dintre artele vizuale și arhitectură. Au venit mai mulți arhitecți tineri, era și-n vecinătatea Universității. Ea a simțit-o ca pe o realizare, ca pe o împlinire, lucrurile astea aveau o vizibilitate…[…]
Disidenta discretă, iubitoare de tineri
Ion Bogdan Lefter: Ați discutat și despre disidența ei dinainte de 1989?
Marius Marcu-Lapadat: Nu-i plăcea deloc, chiar evita să vorbească despre partea asta a vieții ei. Fiica mea, care a făcut liceul la Goethe Schule, a venit într-o zi acasă foarte mirată că profesoara lor, care era din Germania, le-a vorbit de disidența anticomunistă și a pomenit-o pe Mariana Celac, prietena mea, ca pe o importantă disidentă. Ea o știa pe doamna aia modestă care venea la mine la atelier când era petrecerea de sfârșit de an sau ne mai adunam la mine la birou, o știa ca pe o mătușă mai îndepărtată, ca pe o doamnă modestă care vorbea numai cât trebuia, nefardată, să spunem, iar lor li s-a vorbit la școală ca despre un personaj istoric! A mirat-o foarte tare pe fiica mea, care era probabil în clasa a VIII-a sau a IX-a, să afle ce importantă e Mariana Celac… Nu mi-a povestit niciodată despre disidența ei. Am refăcut imaginea așa, în mintea mea, ca dintr-un caleidoscop care se tot mișca. Păcat că n-a fost folosită după 1990 la adevăratul ei potențial. Nu mă gândesc la CFSN și CPUN – Consiliul Frontului Salvării Naționale și Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – în care a fost invitată, ca și alții, ca floarea de la butonieră, după care au fost eliminați, ori s-au restras singuri, ori nu și-au mai găsit rolul. Mariana ar fi putut contribui profesional, ca o foarte bună specialistă. Ar fi fost o consilieră autentică a primarului Capitalei, care să-i asculte părerile. De exemplu pe probleme de circulație, propunerile de garaje suprapuse care i-au iritat pe mulți care spuneau că Bucureștiul trebuie să fie ca Parisul, fără să se gândească că mașinile or să se înmulțească brusc și problema asta trebuia s-o rezolvi într-un fel: faci un transport în comun foarte eficient și foarte ieftin și pui taxe mari pentru mașini, ca să-i obligi pe oameni să nu-și mai cumpere vehicule personale, pentru că foarte mulți le folosesc pentru că n-au alternative, s-o recunoaștem… Ea avea aceste viziuni, avea experiență. Îmi spunea cum polonezii făcuseră exerciții de rudimente de economie de piață înainte de 1989. La noi pământul avea același preț, era al statului și metrul pătrat în centrul Bucureștiului era același ca la Voluntari. La polonezi începuseră să introducă niște coeficienți de corecție care să simuleze prețul pieței. Mariana n-a fost folosită nici măcar în primii ani ’90, fie la Universitate, la Facultatea de Urbanism, fie la Primărie, fie în alte locuri unde ar fi putut să ne facă să avem o viață mai bună dacă ar fi fost ascultată, nu doar angajată și plătită.
Iosif Király: De fapt, ea avea o mare plăcere să împărtășească, să se înconjoare de tineri, și asta a și ținut-o. Avea avantajul celor care suntem implicați în educație, lucrând tot timpul cu studenții: ne ajută să ne păstrăm un anumit spirit poate mai tânăr decât cei care n-au șansa asta. Ea îi căuta mereu pe tineri. Și crea mereu punți neașteptate între oameni din domenii diferite…
Ion Bogdan Lefter: Epilog în 2023 la o Cafenea critică din 2017 cu doamna Celac – pentru completarea unui portret intelectual atât de complex și de impresionant. Vă mulțumesc, Aurora Király, Iosif Király, Marius Marcu-Lapadat! Și să odihnească în pace Mariana Celac!
Transcriere de Adriana Niculae