În căutarea societăţii dezirabile
Anii 1970 au înregistrat o profundă erodare internă a regimurilor comuniste din Europa de Est, care traversaseră deja mai multe puncte de cotitură după moartea lui Stalin, începând cu revoltele muncitoreşti din RDG, în 1953, revoluţia maghiară din 1956 şi „Primăvara” de la Praga, în 1968.
Chiar dacă aceste crize nu au afectat decât temporar stabilitatea regimurilor respective, intervenţia rapidă a URSS, asigurând revenirea la statu-quo-ul comunist, frământările interne trădau existenţa unei tensiuni latente la nivelul societăţii, între diferite categorii sociale şi puterea politică.
Încercările de reformare a comunismului din anii 1960, subsumate conceptului de revizionism, la care cercurile intelectuale cu orientări de stânga au contribuit substanţial, „au fost îndreptate nu atât împotriva sistemului socialist, cât dogmatismului ideologic şi pervertirii ideii socialiste”[1]. Eşecul reformării comunismului de sus în jos în Polonia, dar mai cu seamă în Cehoslovacia, după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia şi instaurarea regimului de „normalizare”, a risipit iluzia că „sistemul de putere putea fi umanizat sau democratizat.”[2]
În aceste condiţii, la nivelul intelectualităţii central-europene, cu precădere, s-au manifestat preocupări pentru găsirea unor strategii în care presiunea venită de la baza societăţii să fie cea care să determine schimbări în modul de conducere al puterii politice.
Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, de 35 de state, inclusiv cele comuniste, în cadrul căruia problematica drepturilor omului a ocupat un loc extrem de important, a oferit grupurilor de intelectuali de orientări diferite oportunitatea de a se ralia unei platforme comune, de interes general. Astfel, limbajul universal al drepturilor omului s-a pliat în egală măsură pe un deziderat de ordin moral al societăţii, de recâştigare a demnităţii umane, dar şi pe recuperarea de facto a calităţii de cetăţeni, nu doar de supuşi ai unei puteri politice, pentru locuitorii din Europa de Est.
Anii 1970 şi politica drepturilor omului au însemnat pentru Europa de Est apariţia unei noi forme de opoziţie faţă de regimurile comuniste : disidenţa, ale cărei caracteristici şi obiective erau substanţial diferite de formele anterioare de contestare. Disidenţa nu contesta legitimitatea puterii politice şi nici nu urmărea răsturnarea acesteia[3], avea un caracter legalist, public şi non-violent. Totodată, îşi propunea să construiască o sferă publică independentă, să încurajeze angajamentul civic şi crearea unor structuri economice, sociale, culturale şi educaţionale paralele.
Gândirea disidentă central-europeană s-a caracterizat printr-o multitudine de abordări care au avut în vedere atât recuperarea unei libertăţi individuale, prin asumarea adevărului, indiferent de costuri, cât şi strategii concrete, menite să genereze schimbarea de la baza societăţii prin activism şi implicare civică.
Sintagma-cheie a lui Václav Havel – „a trăi în adevăr” – era, în viziunea acestuia mai mult decât un simplu îndemn mobilizator. În acest sens, eseul său Puterea celor fără de putere (1978), devenit unul dintre textele fundamentale ale gândirii disidente şi democrate, oferea o imagine asupra gesturilor publice care intrau sub umbrela vieţii în adevăr: „Când mă refer la a trăi în adevăr, nu am în vedere doar produse ale gândirii conceptuale, ca de exemplu proteste sau scrisori ale unor intelectuali. A trăi în adevăr poate desemna orice mod prin care o persoană sau un grup se revoltă împotriva manipulării, orice: de la o scrisoare a unor intelectuali, de la a refuza să votezi la alegeri trucate până la a ţine un discurs critic la un congres sau o grevă a foamei.”[4]
Proiectele disidente, diseminate îndeosebi prin intermediul samizdatului, au avut în vedere şi crearea de spaţii alternative de educaţie şi dezbatere, ca în cazul „polisului paralel” imaginat de matematicianul şi activistul catolic Václav Benda, dar şi necesitatea stabilirii unei alianţe între intelectuali şi clasa muncitoare, ultima văzută ca un element crucial în realizarea schimbării în societate, potrivit lui Adam Michnik.[5]
Apariţia Cartei 77 în Cehoslovacia, definită de iniţiatori drept „o asociaţie liberă, informală, a unor oameni cu opinii, credinţe şi profesii diferite, uniţi de dorinţa de a lupta individual şi colectiv pentru respectarea drepturilor omului”[6], a generat primele manifestări de disidenţă şi în România.
Peisajul intelectual diferit de cel din Europa Centrală, explicabil prin elemente specifice ale regimului de la Bucureşti (componenta naţională imprimată comunismului, dar şi caracterul represiv), precum şi prin trăsături intrinsece ale elitei intelectuale româneşti, au făcut ca gesturile de disidenţă din ultimele două decenii de comunism să fie relativ puţine, individuale şi preponderent centrate pe o problematică legată de mediul socio-profesional de provenienţă al disidentului.
Începutul disidenţei româneşti este legat de numele scriitorului Paul Goma, care la începutul anului 1977 declanşa aventura disidenţei cu o scrisoare de solidaritate trimisă scriitorului ceh Pavel Kohut, unul dintre semnatarii Cartei 77.
Gestul individual al lui Goma, urmat de o scrisoare adresată chiar lui Nicolae Ceauşescu, a reprezentat primul pas spre încercarea de a crea şi în România o mişcare pentru respectarea drepturilor omului.
Sprijinit de grupul de la Paris, în frunte cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Goma avansa ideea unei scrisori deschise adresate Conferinţei care urma să se deschidă la Belgrad, în octombrie 1978, în vederea evaluării gradului de respectare de către statele semnatare a angajamentelor asumate la Helsinki, în 1975.
Astfel, scrisoarea deschisă, semnată de opt persoane, printre care figurau şi Paul Goma şi soţia sa, a devenit documentul programatic al unei dorite şi necesare mişcări pentru drepturile omului în România.[7]
Reacţia rapidă a autorităţilor comuniste a făcut ca numărul aderenţilor la această iniţiativă să fie limitat la câteva sute de persoane. De asemenea, soarta mişcării Goma ar fi putut fi diferită, dacă acestui demers i s-ar fi alăturat un număr mai important de intelectuali. Singurii semnatari ale căror nume erau cunoscute unui public mai larg au fost medicul Ion Vianu[8] şi criticul literar Ion Negoiţescu.
De remarcat pentru începuturile disidenţei româneşti a fost iniţiativa istoricului Vlad Georgescu, care în primăvara anului 1977 redacta Programul mişcării disidente din România, un document asemănător ca formă şi fond Cartei 77, în care autorul solicita respectarea drepturilor umane şi civile prevăzute în Constituţia RSR, dar şi încetarea discriminărilor pe motive de origine socială sau opţiuni politice.[9]
La puţină vreme după eliberarea sa din arest, în mai 1977, Vlad Georgescu discuta cu matematicianul Mihai Botez despre organizarea unor seminarii independente, după modelul polonez.
Disidenţa intelectuală în România anilor 1980 a înregistrat contribuţii remarcabile, a căror detaliere depăşeşte cadrul acestei analize. Gesturile de disidenţă ale unor persoane precum Doina Cornea, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, pentru a aminti doar pe câţiva dintre aceştia, reprezintă subiecte ale unor volume biografice.
Materialul de faţă se opreşte asupra cuplului de disidenţi Mihai Botez-Mariana Celac, a căror activitate, din perspectiva elaborării discursului şi acţiunii disidente, chiar dacă mai puţin mediatizată, nu a fost cu nimic mai prejos decât a colegilor disidenţi din Europa Centrală.
Asocierea personală şi profesională, în anumite momente, a Marianei Celac şi a lui Mihai Botez, complementaritatea modului de a privi lumea comunistă în care trăiau, precum şi efortul de a imagina alternative la aceasta, au venit ca urmare firească a intersecţiei a două traiectorii individuale excepţionale.
Mariana Celac şi Mihai Botez: În căutarea societăţii dezirabile
Disidenţa cuplului Mariana Celac – Mihai Botez din anii 1980 a fost rezultanta trăsăturilor personale, acumulărilor individuale, alegerilor profesionale, combinate cu influenţele exercitate de evoluţiile interne şi internaţionale din anii 1960-1970.
Născută la 7 august 1936, Mariana Celac a optat iniţial pentru studii în matematică. Admisă la Facultatea de Matematică în 1953, Mariana Celac a urmat cursurile timp de patru ani, pentru ca în 1957 să se retragă.[10] Timp de trei ani, 1957-1960, a fost colaborator extern (reporter şi cronicar de artă plastică) la ziarul Scânteia Tineretului, apoi proiectant la Uzinele „Vulcan”, ca desenator tehnic.
În anul 1960, a dat examen la Facultatea de Arhitectură, pe care a absolvit-o în 1967.[11]
Terminarea facultăţii şi alegerea parcursului profesional a fost una dintre deciziile care aveau să contribuie la viitorul traseu disident. Deşi putea opta pentru Institutul „Carpaţi”, care însemna arhitectură de prestigiu, acces la publicaţii străine şi lucrări pentru vârful administrativ şi politic al ţării[12], Mariana Celac alege studiile urbane, fiind repartizată la Institutul de proiectare „Proiect” Bucureşti. Aşa cum avea să mărturisească: „Întreaga mea viaţă profesională a constat în studii, proiecte de urbanism, toate legate de evaluări demografice, proiecte de sistematizare rurală”[13].
Pentru activitatea ştiinţifică şi pentru contribuţia ei la proiectarea planului de sistematizare al Capitalei, a primit în 1969 premiul anual al Comitetului de Stat pentru Arhitectură, iar în 1970 premiul anual al Uniunii Arhitecţilor din România.[14]
După o scurtă perioadă în care a lucrat la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” ca asistent suplinitor, obţine o bursă în Japonia, la Universitatea din Tokio, în 1971-1973, unde se specializează în studii urbane şi prospectiva spaţiului amenajat.
În acest context, se cuvine să amintim sprijinul pe care profesorul Mircea Maliţa, întemeietorul studiilor de prospectivă în România, dar şi deţinător al unor funcţii politice importante, l-a acordat mai multor tineri cercetători, promovându-i la conducerea unor colective de cercetare sau prin facilitarea obţinerii de stagii de cercetare în străinătate, aşa cum a fost cazul Marianei Celac şi al lui Mihai Botez.[15]
Revenită în ţară, Mariana Celac a fost încadrată la Universitatea din Bucureşti, iniţial la Laboratorul de Cercetări Prospective, apoi la Colectivul de Studiul Sistemelor, condus de profesorul Solomon Marcus, unde va rămâne până în 1977.[16] Preocupările sale pentru studiile viitorului, noua ştiinţă care trebuia să impulsioneze progresul economic şi tehnologic, cu aplicabilitate în toate sferele de activitate umană, au propulsat-o în grupul restrâns al cercetării prospective.
Astfel, în a doua jumătate a anilor 1970, Mariana Celac lucrează alături de Mihai Botez, devenit în 1975 partenerul său de viaţă, la proiecte de cercetare contractate de statul român prin Consiliul Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei sau la programe desfăşurate în cadrul Universităţii Naţiunilor Unite.
În paralel, activitatea de cercetare a fost completată de cea didactică, Mariana Celac susţinând capitolele de Metodologie a modelării urbane în cadrul cursului de Introducere în Prospectivă, predat la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”.[17]
Mihai Botez, jumătatea vizibilă a cuplului de disidenţi români, se afla, la jumătatea anilor 1970, în plină ascensiune profesională.
Absolvent al Facultăţii de Matematică în 1963, Botez a fost angajat cercetător stagiar la Institutul de Matematică al Academiei R.P.R., secţia de teoria probabilităţilor şi statistică matematică, iar din 1964 devine cercetător la Centrul de Statistică Matematică al Academiei R.P.R., secţia de aplicaţii ale statisticii matematice în industrie.[18]
În 1966, Mihai Botez susţine un strălucit doctorat în matematici, cariera de cercetător lăsând loc celei didactice: ţine cursuri la Universitatea din Bucureşti, la Academia de Studii Economice, dar şi la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi (CEPECA), o instituţie creată pe model occidental, realizată în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite.[19]
Calităţile intelectuale deosebite, alături de formaţia în studiul probabilităţilor şi larga deschidere spre ştiinţele sociale, au fost elementele care au dus la numirea lui Botez în fruntea primului colectiv de cercetări prospective, creat de Mircea Maliţa în 1970, şi care în scurt timp avea să producă, în 1972, primul Curs de prognoză din lume, contribuind decisiv la dezvoltarea studiilor de prognoză în România.
Aflat pe un trend profesional ascendent, la jumătatea anilor 1970 Botez devenea directorul Centrului Internaţional de Metodologie a Studiilor Viitorului şi Dezvoltării al Federaţiei Mondiale pentru Studiile Viitorului, membru în comitetele editoriale ale celor mai prestigioase reviste ştiinţifice de profil din lume şi primul bursier român la Woodrow Wilson Center for Scholars.[20]
Deşi evoluţia de până la acel moment era în măsură să-i garanteze o carieră profesională de excepţie, incluzând şi accesul neîngrădit la stagii şi deplasări în străinătate, Mihai Botez a ales, la sfârşitul anilor 1970, să intre în disidenţă, sau, aşa cum formula într-un amplu studiu dedicat intelectualilor din Europa de Est, în categoria celor care se plasau pe o poziţie de „respingere totală şi activă” a regimului.[21]
Inexplicabilă din perspectiva unei analize cost-beneficiu pragmatice, opţiunea pentru disidenţă a Marianei Celac şi a lui Mihai Botez venea ca urmare a unui îndelung proces de analiză şi confruntare cu realitatea prezentă, din teren, nu acea realitate promisă de proiectul comunist.
Aşa cum mărturiseau ambii disidenţi, drumul spre autonomizarea de conştiinţă a trecut prin ceea ce numeau „iluzia tehnicistă sau tehnocrată”. Încurajaţi şi de liberalizarea care a avut loc în România la finele anilor 1960, o bună parte dintre intelectuali au crezut că „statul-partid îşi va vedea de treburile sale administrative, iar elita tehnică, tehnologică, ştiinţifică va pune pe planşetă proiectul pentru România modernă”[22].
Speranţa ca regimul comunist să renunţe la o parte din controlul asupra tuturor domeniilor de activitate şi să fie dispus să se angajeze într-un dialog onest cu specialiştii s-a dovedit una nerealistă. Proiectul construcţiei socialiste era preformulat, unic, şi nu putea suferi modificări. Analiza obiectivă a nepotrivirilor dintre „ceea ce se întâmpla şi ceea ce ar fi trebuit să se întâmple” au condus la concluzia că „nu execuţia proiectului era proastă, ci proiectul era inacceptabil”[23].
În cazul lui Mihai Botez, analize de ordin economic îi indicau faptul că politicile în domeniu promovate de conducerea comunistă erau în măsură să producă efecte dezastruoase pe termen lung pentru societatea românească. Din punctul său de vedere, nu neîndeplinirea planurilor prognozate generau problemele economiei, ci incorecta planificare.
Pentru Mariana Celac, în schimb, activitatea de urbanist o aducea în contact direct cu modul de alcătuire greşit al societăţii comuniste: „Urbanismul vede aberaţiile unor calcule sau proiecţii demografice dictate şi prostiile evidente ale ideologizării în materie de proiecţie spaţială şi inconsistenţa sau lipsa de rezultate a măsurilor care se iau într-un spaţiu fix”[24]. Astfel, continua Mariana Celac, „a dezvolta o conştiinţă critică şi o autonomie personală în contact cu o aşa explicită diferenţă între retorică, intenţii, rezultate raportate şi ceea ce se întâmplă în realitate nu este aşa complicat”[25].
Sintetizând elementele care au condus-o la opţiunea disidentă, Mariana Celac se descria astfel: „O natură rebelă se întâlneşte cu o anumită capacitate analitică şi cu o meserie care m-a pus în raport direct cu România reală”[26].
Cercetările întreprinse în anii următori, iniţiativele de creare a unor grupuri de dezbatere intelectuală, precum şi poziţiile publice exprimate în legătură cu evoluţiile din societatea românească au fost subsumate moral nevoii de a trăi în adevăr, iar la nivel pragmatic, încercării de a proiecta alternative la societatea în care trăiau.
Activi în organizaţiile preocupate de studiile viitorului (Federaţia Mondială pentru Studiul Viitorului şi Clubul de la Roma), cuplul de intelectuali critici Mariana Celac – Mihai Botez a fost preocupat de o serie de teme, între care identificarea trăsăturilor unei societăţi dezirabile a ocupat un loc important. În acest context, M. Celac şi M. Botez au elaborat mai multe lucrări pe tema dezirabilităţii sociale[27], încununate cu un studiu de amploare publicat la Universitatea Naţiunilor Unite, în 1983.
Lucrarea, o contribuţie voluntară şi independentă a lui Mihai Botez şi a Marianei Celac la programul Goals, Processes, and Indicators of Development (GPID) al Universităţii Naţiunilor Unite, redă rezultatele unui proiect de cercetare asupra modelării societăţilor dezirabile.[28]
Folosind terminologia acceptată în cadrul programului GPID, care făcea distincţie între societăţi de tip alfa – societăţile existente, integrate vertical şi orientate spre creştere –, şi societăţile de tip beta – produse abstracte ale gândirii sociale, structuri organizaţionale participative şi integrate orizontal, studiul urmărea să construiască imagini ale unei societăţi viitoare dezirabile, universal acceptabile.
În atingerea acestui obiectiv complex, autorii au optat pentru analiza societăţii nedezirabile ca un complement esenţial pentru societatea dezirabilă. Folosind raţionamentul negativ, autorii au încercat să identifice ce era nedezirabil la nivelul unei societăţi şi cum puteau fi evitate contextele sociale nedezirabile. Astfel, prin opoziţie, se putea extrage imaginea a ceea ce ar fi putut fi societatea dezirabilă.
Ca parte a realităţii în care trăiau, autorii au analizat de asemenea modelul comunist, în fapt o societate de tip alfa, dar care prin obiectivul imuabil fixat de părinţii fondatori avansa promisiunea unei societăţi de tip beta.
„O minoritate convinsă că acţionează ca urmare a mandatului unei întregi clase sociale a preluat puterea, a instalat dictatura de clasă, distrugând oponenţi, inclusiv fizic. Rezultatul a fost un nou tip de societate, societate socialistă, numită fie socialism real, socialism dezvoltat sau multilateral dezvoltat.”[29] […] Pe lângă caracteristicile cunoscute ale noului tip de societate: desfiinţarea proprietăţii private, transferul proprietăţii dinspre individ înspre comunitate, stat, concentrarea întregii autorităţi în mâinile unei singure forţe politice, „viziunile alternative privitor la ceea ce este dezirabil sunt interzise, la fel şi orice acţiune ghidată de imagini eretice”[30].
În viziunea autorilor, „societăţile contemporane socialiste sunt structuri alfa care se autoreproduc şi a căror viaţă şi persistenţă este acceptată în virtutea viitoarei societăţi beta. Diferenţa între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie nu e privită drept una substanţială. Ceea ce există este acceptat ca o etapă inevitabilă care conduce spre ceea ce ar trebui să fie.”[31]
Din perspectiva studiului elaborat de Mihai Botez şi Mariana Celac, o societate dezirabilă era aceea în care membrii corpului social puteau influenţa deciziile conducerii privind resursele, costurile implicate de drumul spre destinaţia fixată societăţii, dar, mai ales, puteau decide pe parcurs dacă mai doresc sau nu să meargă în direcţia respectivă.
Un deziderat important, atât al Marianei Celac, cât şi al lui Mihai Botez, a fost acela de a crea seminarii independente, locuri unde intelectualii să construiască proiectele devenirii sociale şi pentru a stabili contacte cu alte categorii de oameni.[32] În acest sens, experienţa poloneză, unde în octombrie 1977 intelectuali polonezi au început să ţină primele conferinţe dedicate ştiinţelor sociale şi istoriei în apartamente[33], cunoaşterea şcolii de sociologie poloneză, precum şi admiraţia pentru Jacek Kuroń, părintele Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR), au constituit surse de inspiraţie.
Fără a putea atinge anvergura universităţilor volante poloneze şi în lipsa unor persoane care să se dedice acestei activităţi, seminarii informale se ţineau în diferite formate, cum au fost cele ai căror protagonişti au fost Titus Mocanu, Vlad Georgescu şi Mihai Botez, cenaclul care se ţinea acasă la academicianul Octav Onicescu şi, ulterior, cele coordonate de Solomon Marcus. […]
[1]. Jan Wielgohs, Detlef Pollack, “Comparative Perspectives on Dissent and Opposition to Communist Rule”, în Detlef Pollack, Jan Wielgohs, Dissent and Opposition in Communist Eastern Europe: Origins of Civil Society and Democratic Transition, p. 21. https://www.kuwi.europa-uni.de/de/lehrstuhl/vs/politik3/Lehre_WS_10_11/Wielgohs-Pollack-Dissent.pdf (accesat la 25 martie 2020)
[2]. Adam Michnik, A New Evolutionism, 1976, p. 135.
http://chnm.gmu.edu/1989/archive/files/A%20New%20Evolutionism%201976_65b0fee1ea.pdf (accesat la 13 februarie 2020)
[3]. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 294. Vezi şi Leslie Holmes, Politics in the Communist World , Oxford, Clarendon Press, 1986.
[4]. Václav Havel and Paul Wilson, “The power of the powerless”, International Journal of Politics, 15 (3/4) (Fall-Winter 1985-86), p. 43.
[5]. Pentru o imagine asupra disidenţei în Europa de Est, vezi Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății: forme de disidență în România anilor 1970-1980, Bucureşti, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2014.
[6]. “Charter 77, January 1, 1977”, în Gale Stokes (ed.) From Stalinism to Pluralism. A Documentary History of Eastern Europe since 1945, Oxford, Oxford University Press, 1991, p. 165.
[7]. Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății: forme de disidență în România anilor 1970-1980, pp. 90-104.
[8]. Episodul legat de adeziunea la mişcarea Goma este relatat de Ion Vianu în lucrarea sa Exerciţiu de sinceritate, Polirom, Iaşi, 2009. De asemenea, pentru scrisoarea adresată de I. Vianu lui Paul Goma, vezi Secolul 21. Ion Vianu, contemporanul nostru, 1-6/2019.
[9]. Programul mişcării disidente din România, în Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, pp. 119-123.
[10]. Mariana Celac, Autobiografie, Arhiva Universităţii din Bucureşti, dos. nr. 794. Dosar personal Mariana Botez-Celac.
[11]. Ibidem. În prezentarea biografică a Marianei Celac realizată pentru volumul Personalităţile României, editat de agenţia de presă Rompres (Agerpres), studiile universitare sunt cuprinse în perioada 1960-1966. Mulţumim doamnei Alina Ledeanu pentru facilitarea accesului la acest material.
[12]. Disidenţă şi exil (II), Victor Frunză – disident, exilat, repatriat; Mariana Celac – o eternă disidentă, Caietele INMER, Anul II, nr. 2, martie 2005, p. 29.
[13]. Ibidem.
[14]. Arhiva Universităţii din Bucureşti. Dosar nr. 794, Mariana Botez-Celac.
[15]. Interviu realizat de Ana-Maria Cătănuş cu Mircea Maliţa, 20 decembrie 2013.
[16]. La 1 iunie 1977, Mariana Celac a fost transferată de la Studiul Sistemelor la Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC). Mariana Celac. Autobiografie, Arhiva Universităţii din Bucureşti, dos. nr. 794. Dosar personal Mariana Botez-Celac.
[17]. Mariana Celac. Autobiografie, Arhiva Universităţii din Bucureşti, dos. nr. 794. Dosar personal Mariana Botez-Celac.
[18]. Arhiva Universităţii din Bucureşti, Dosar personal Mihai Botez.
[19]. Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987, editor Ana-Maria Cătănuş, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2019, p. 10.
[20]. Pentru o incursiune mai amănunţită în biografia lui Mihai Botez, vezi Mihai Botez sau viaţa sub semnul libertăţii. Mic studiu biografic, în Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987, pp. 8-19.
[21]. Vezi Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) – un punct de vedere românesc, în volumul Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987.
[22]. Disidenţă şi exil (II) Victor Frunză – disident, exilat, repatriat; Mariana Celac – o eternă disidentă, Caietele INMER, Anul II, nr. 2, martie 2005, p. 29.
[23]. Ibidem, p. 30.
[24]. Ibidem.
[25]. Ibidem.
[26]. Disidenţă şi exil (II) Victor Frunză – disident, exilat, repatriat; Mariana Celac – o eternă disidentă, Caietele INMER, Anul II, nr. 2, martie 2005, p. 29.
[27]. Vezi în acest sens, Mihai Botez, Mariana Celac, What a Desirable Image of a Desirable Society Looks Like, GPID Project paper, Bucharest, 1979. Idem, Notes on Societal Desirability, 1978.
[28]. Mihai C. Botez, Mariana Celac, Undesirable versus Desirable Societies. The United Nations University, 1983. http://www.transcend.org/galtung/papers/HSDR-GPID66.PDF
[29]. Mihai C. Botez, Mariana Celac, Undesirable versus Desirable Societies, p. 19.
[30]. Ibidem, p. 20.
[31]. Mihai C. Botez, Mariana Celac, Undesirable versus Desirable Societies, p. 25.
[32]. Disidenţă şi exil (II) Victor Frunză – disident, exilat, repatriat; Mariana Celac – o eternă disidentă, Caietele INMER, Anul II, nr. 2, martie 2005, p. 31
[33]. Iniţiativa, cunoscută sub numele de universitate zburătoare, a devenit aşa de populară, că a dus foarte repede la un grad de formalizare. Astfel, în ianuarie 1978, 60 de intelectuali şi oameni de ştiinţă (printre care şi şase membri ai Academiei de Ştiinţe) au semnat o declaraţie care anunţa crearea Societăţii pentru Cursuri Academice. La sfârşitul primului an de conferinţe, unul dintre cele mai populare cursuri a fost cel susţinut de Adam Michnik, Elemente de istorie politică a Poloniei. Chris Pszenicki, “The Flying University”, Index on Censorship, 6/1979, p. 20.