Pretextul
Cartea Marianei Celac, Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera, a apărut la editura Unarte în 2016, deci acum aproape un deceniu. Însă este încă actuală și – cred sau mai degrabă sper – va fi mereu.
E scrisă folosind formula – are toate aparențele – unei monografii. Este „monografia” dedicată unui personaj ficțional, care ar fi putut, cu toate acestea, să fie perfect real. B. Ioanide își duce viața în două romane și duce exclusiv o viață de roman. Inițiala B. poate trimite, la prima vedere, la Basil, Bartolomeu, Bogdan… Poate că, date fiind originile-i cunoscute, mai curând la cel din urmă. Totuși, majuscula B. nu stă pentru nici un prenume. B. Ioanide este personajul călinescian din Bietul Ioanide și din Scrinul negru. Faptul că nu-i atribuie un nume de botez, referindu-se la el exclusiv printr-o inițială, este o marcă a ironiei și a autoironiei autoarei. În această carte, Mariana Celac este, ca în toate celelalte texte ale sale, istoric, teoretician și critic avizat de arhitectură. Dar acum se dovedește totodată critic și istoric al literaturii și al culturii, în general.
Textul
„Biografia” personajului titular servește ca pretext unei radiografii (pornind de la arhitectură) a Bucureștiului, care se întinde de pe la 1900 până în plin socialism. În acest scop, Mariana Celac dovedește a se fi documentat exhaustiv și cu atenție la detalii și la implicațiile acestora nu numai pentru estetica orașului ei și pentru viața socială a acestuia. Iar ideologiilor care au generat arhitectura li se acordă un loc însemnat în carte; este, poate, principalul punct de interes pentru cititorul din afara breslei.
Mariana Celac investighează și discută în profunzime și în amănunt referirile la arhitectură din textele lui G. Călinescu (romanele amintite, dar și Cartea nunții și, sporadic, Enigma Otiliei, articolele pe care le-a publicat acesta în presa vremii, conferințele radiofonice), apoi identifică și suplinește golurile din biografia arhitectului Ioanide, pe care-l tratează ca pe o persoană „din carne și oase”. Comentează însă și surse fictive prezente în romanele lui G. Călinescu (un exemplu e revista Arhitectura noastră, care nu a existat cu acest titlu). Și, la rândul ei, Mariana Celac introduce atât surse de informație (uneori fictive) din multiple spații culturale, cât și surse absolut reale. Pentru a da numai câteva exemple, autoarea prezintă, între altele, revista pariziană Architecture d’aujourd’hui și menționează arhitecții români prezenți în paginile ei până în 2001 și lucrările acestora la care fac referire articolele din revistă. Dar în carte mai găsim și lista premiilor acordate pentru arhitectură la École des Beaux-Arts de la Paris, ca și a lucrărilor de absolvență și a diverselor lucrări de atelier de acolo. Aflăm, de asemenea, cum arătau planșele desenate de Ion Mincu și ce le cerea studenților acest fondator de școală… Ca și alte, câte și mai câte, informații de arhivă.
Citind cartea, aflăm însă mai ales cum vede arhitectul B. Ioanide – prin urmare, „biograful” său G. Călinescu – relația, de cele mai multe ori nefastă, dintre peisajul de câmpie al Bucureștiului și arhitectura sa de târg medieval dinainte de 1900: „Relieful turtit, fără accidente, da orașului aerul unui maidan”[1], iar „din cauza ierbii […], constructorul are complexe, e imprecis și timorat, mereu în competiție cu bălăriile care ies sălbatice prin caldarâm, pe lângă ziduri și garduri”. Și nici Bucureștiul interbelic nu îi mulțumește, arată, în altă parte, autoarea, nici pe arhitect și nici pe „biograful” său: „Superficial, captivat de decor și grăbit, noul București păcătuiește față de ochii reformatorului Ioanide prin gustul imitației, e lipsit de ambiția duratei, pândit la tot pasul de un fel de panică în stare să blocheze orice inițiativă trainică”. Pentru că, explică, în continuare, regretata Mariana Celac, mimând punctul de vedere Ioanide/Călinescu, „Bucureștiul fusese de la început așezat prost, pe soluri instabile, răvășite de paturi de prundiș”.
Cartea pe care o discutăm aici nu este însă numai un compendium de informații cu privire la multiplele școli de gândire din domeniul arhitecturii și, cu precădere, al urbanismului (bucureștean), după cum nu este numai o reluare a criticilor pe care le adresează G. Călinescu, și mulți alții odată cu el, arhitecturii de la noi și de aiurea.[2] E cu mult mai mult decât atât. Autoarea reconstituie viața dusă în orașele bucureștene mai vechi sau mai noi, pornind de la aspectul exterior și interior al locuințelor din toate straturile sociale. Un spațiu destul de amplu este dedicat, de pildă, descrierii acelor case oribile, murdare, neaerisite, înghesuite și pline de obiecte derizorii, ale reprezentanților lower middle-class. Și, din nou, vedem relația strânsă a arhitecturii cu mentalitățile, interdependența dintre acestea și stilurile de viață dominante la un moment dat: „Alergiile la tabieturile clanurilor de mătuși sclerozate […], instalate devreme, în copilărie, […], se activează la maturitate în registru aproape bolnăvicios. Mare parte din elanul reformator al lui B. vine din oroarea de stradă desfundată, de mirosurile stătute și dimensiunile nesemnificative și mai ales din lipsa totală a perspectivelor infinite.”
Poate însă mai interesante decât toate aceste observații sunt paginile din a doua jumătate a cărții, care comentează convertirea explicită a personajului la ideologia socialistă. Aceasta, subliniază scriitoarea, s-a produs din rațiuni care acopereau un spectru larg, de la convingeri explicabile de stânga la oportunism, de la acumularea de frustrări personale la nepăsarea sinceră sau numai afișată. Explicația și urmările acestei convertiri, detaliate apoi pe multe pagini, pot fi rezumate într-o frază: „Ca de atâtea alte ori, întâlnirea arhitectului cu un proiect de inginerie socială care să îi garanteze validitatea construcției unei lumi noi va naște monștri”. Oricum, mai important pentru discuția de față este faptul că, în noua „eră”, arhitectul, ca și tot ceea ce îl înconjura, a trecut printr-o schimbare radicală: „Odată cu vremurile noi, au venit și apucături noi”. […]
[1]. Pentru a nu încărca prea mult expunerea, am evitat trimiterile la pagină.
[2]. Arhitectura mussoliniană este, de exemplu, discutată pe mai multe pagini în acest volum, în relație cu politica și ideologia care au generat-o.