În 1941 – când mă prezentam la bacalaureat având ca „autor preferat“ pe Titu Maiorescu – nu bănuiam că destinul meu literar va fi plasat sub zodia „Junimei“. Mă pregătisem studiind cu osârdie cele două volume închinate marelui critic de către E. Lovinescu, cel care avea să fie – pentru mine – intermediarul acestei situări pe cerul literelor româneşti.
Conducătorul cenaclului „Sburătorul“ nu fusese, totuşi, mentorul meu literar: în ordine, Ion Pillat, Perpessicius şi, mai ales, G. Călinescu erau cei care, în ultimii ani de liceu, contribuiseră substanţial la educarea mea întru poezie.
Pe E. Lovinescu l-am cunoscut abia în vara anului 1943. Ceea ce istoria literară a consemnat ca „manifest“ al „Cercului Literar din Sibiu“, adică o scrisoare colectivă – elaborată în fapt de I. Negoiţescu – adresată criticului sburătorist, apăruse în ziarul bucureştean Viaţa (condus de Liviu Rebreanu) la 13 mai 1943, constituind actul de naştere literară a grupului nostru de tineri scriitori.
Când l-am văzut eu – pentru prima şi ultima dată – E. Lovinescu depăşise încercarea unei grave boli care – până la urmă – avea să-l răpună. Omul păstrase doar trăsăturile esenţiale ale imaginii sale, aşa cum o reţinusem din fotografiile vremii, mai ales cea tipărită de G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române din 1941: carnaţia bogată dispăruse, statura sa impozantă „se topise“ în bună parte, iar faţa părea un pergament ridat. Nu-i auzisem niciodată vocea mai înainte; acum era blândă, cu inflexiuni onctuoase, surdinizată. Salonul lui, în care se întâlneau de obicei membrii sburătorişti, era ticsit în acea duminică în care noi, tinerii studenţi sibieni, ne prezentam în faţa Maestrului. Eram nişte necunoscuţi, cu excepţia lui I. Negoiţescu, care frecventase cenaclul lovinescian. Acestuia criticul îi consacrase o „planetă de tânăr scriitor“ în care-i prevedea un viitor literar strălucit.
(Ştefan Aug. Doinaş, Evocări, Editura Pro, 2003, pp. 21-22, 24-25)