Mă îndoiesc că exilul există la singular. Se impune pluralul: exiluri. Tot atâtea câte epoci, motivări, persoane. Chiar fără a deosebi fundamental exilul lui Ovidiu de acela al lui Soljeniţîn, eşti nevoit să scrii: exiluri. Şi în interiorul aceluiaşi exil unitar prin cauză şi context, cum a fost cel provocat de comunism, diferenţele nu sunt doar de ordinul experienţei interioare, ci şi de categorii.
Prima etapă a exilului (din 1946 până după zdrobirea revoluţiei maghiare, în 1956) a fost, în linii mari, politică, iar în ceea ce priveşte pe intelectuali alcătuită mai ales de studenţi.
Când am sosit la Paris în septembrie 1947, dacă vorbeai româneşte pe bulevardul St. Michel, riscai să fii înţeles, într-atâta Cartierul Latin roia de tineri români, ori fugiţi, ori – mai rar – veniţi să-şi treacă o teză de doctorat ce avea să se transforme într-un certificat de existenţă. Nu ştiam, când am debarcat în Gare de l’Est (după ce fusesem obligată să trec clandestin o frontieră pentru care dispuneam de toate actele în regulă, dar asta e o altă poveste pentru improbabilele 1001 de nopţi ale fiecăruia dintre noi), că exilul va fi o paranteză ce-mi va confisca întreaga existenţă. Dimpotrivă, speram ca ea să se închidă cât mai repede. Între noi, studenţii parizieni, orice sărbătoare în comun se încheia cu un „la anul, la Bucureşti“ în care credeam cu toţii, excepţiile fiind rarisime – Virgil Ierunca, de pildă, ne irita cu inadmisibila sa luciditate căreia timpul, din păcate, avea să-i dea dreptate. Aşteptam grabnic o intervenţie americană, cu toţii credeam în ea, nu doar deţinuţii din închisorile româneşti, dar şi noi cei de pe bulevardele occidentale, deşi vedeam perindându-se pe ele şi scandând vesel lozincile Kremlinului pe toţii intelectualii comunişti cu tovarăşii lor de drum. Ne orbea logica. Deoarece nu era logic să laşi Armata roşie să se instaleze pe jumătate de veac într-o Europă în care înaintase atât de profund şi pentru că americanii ţinuseră să le respecte sovieticilor complexele de inferioritate, cedându-le simbolul însuşi al înfrângerii germane: Berlinul.
Aşteptam deci, care trecând teze, care simulând intenţia de a o face. Eu n-am fost decât o singură dată să-l văd pe profesorul sorbonard care urma să-mi prezideze juriul. Găsisem un subiect ce mă pasiona: „Shakespeare şi regia teatrală în secolul XX la Paris“. În acelaşi timp, cu doi prieteni din Seminarul de Artă dramatică al lui Camil Petrescu, ajunşi şi ei pe malurile Senei, înfiinţasem o trupă de teatru (jeune compagnie cum i se spunea pe atunci) „Masques et légendes“, prima dintr-o serie mai lungă. Pusesem anunţ la ziar şi treceam audiţii ca să ne găsim actorii ce ne-ar fi convenit. Insolența nu ne era total nejustificată. Mă preumblasem prin mai toate şcolile de artă dramatică din Paris (excluzând Conservatorul căruia voiam să-i dau foc, găsindu-l insuportabil de academic). Nu aflasem nici măcar la cursurile lui Charles Dullin, e drept dirijate de un asistent al lui, echivalentul Seminarului bucureştean. Camil Petrescu era desigur megaloman, dar în acelaşi timp reprezenta una din prezenţele actuale cele mai febrile ale unui Bucureşti, pe atunci o capitală a dialogului intelectual. Nonşalanţa cu care pătrundeam în cercurile artistice franceze venea şi din faptul că nici o clipă nu mi-am pus întrebarea „Cum poţi să fii român?“. Evident, nu dintr-un complex de superioritate (acesta îl rezervam doar şcolilor de actorie din Franţa), ci pentru că, venind dintr-un Bucureşti peste care încă nu se abătuse ciuma realismului socialist, soseam în Europa, venind din Europa. […]
