Așteaptă cuminte, într-un dosar, să le vină rândul și să ajungă sub ochiul unui public nou, câteva zeci de interviuri și reportaje de pe platourile de filmare realizate în anii 1963-1964 de scriitorul Gheorghe Tomozei. Așa cum se întâmplă de multe ori, el a rămas în memoria literară drept ”poetul” Gheorghe Tomozei, uriașa lui activitate de eseist, jurnalist literar, critic și memorialist, toată munca de restituire literară, de fapt ceea ce i-a ocupat zeci de ani de zile și nopți neobosite de efort, rămânând cumva într-un blând con de umbră.
De ce am spus ”un public nou”? Pentru că noi, cei care i-am cunoscut, i-am admirat pe scenă și le-am văzut filmele celor prezenți în cartea pe care am alcătuit-o , suntem tot mai puțini… Ei sunt Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ion Popescu Gopo sau, din lumea actorilor: George Vraca, Ștefan Ciubotărașu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică, Ștefan Mihăilescu Brăila, Dina Cocea, Colea Răutu, Leopoldina Bălănuță, Coca Andronescu, Draga Olteanu, Gheorghe Cozorici, Liliana Tomescu, Ion Dichiseanu,Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Cristea Avram, György Kovács, Florentina Mosora, Angela Chiuaru, Silvia Popovici… mă opresc fiindcă tot mai sper că această carte pe care eu însămi (respectând una din ultimele dorințe ale poetului) am alcătuit-o din bucăți, ca pe un puzzle al pasiunii pentru film pe care a nutrit-o Gheorghe Tomozei (1936-1997), va ajunge la un moment dat la ceea ce numesc eu”un public nou”. Această carte, Tomozei iubea filmul, este imaginea unui anumit moment al artei noastre cinematografice, aflate la începuturi, cum spune, fără efuziuni sentimentale, însuși Liviu Ciulei în interviul care urmează, scris în alb-negru, cu mult respect față de profesie. Avem aici portretul unui om profund preocupat de ceea ce știe că are de făcut, confruntat cu neputințele tehnice ale vremii și cu, simțim printre rânduri, impunerile ideologice ale acelei epoci.
Alături de Liviu Ciulei – Gh.Tomozei, atunci redactor la revista Cinema și ajuns la interviu în timpul ultimelor filmări la Pădurea spânzuraților, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, ecranizarea intrată în sălile de cinema în 1965, despre care știm azi că avea să fie considerat o piatră de hotar a filmului românesc și să fie distins la Cannes în 1966, câștigător la categoria „Première Oeuvre”.
Interviul are loc la teatru, sub semnul amintirii Luciei Sturza Bulandra; momentul – chiar în timpul ultimelor filmări de interior, acela plin de dificultăți și de incertitudini. Chiar asta transpare din atmosfera interviului, care e cumva ”tăiată cu cuțitul”, nu are dulcegării și nici vorbe de complezență. Se vede treaba că Liviu Ciulei abia așteaptă să scape de interviu, că gândul îi este la ce are de realizat, că are el însuși întrebările și îndoielile sale. De remarcat elogiul atât de sincer și de frumos adus de cel care avea să devină regizorul mitic al artei românești, meseriașilor dindărătul peliculei: tapițeri, scenografi, tâmplari, electricieni, mașiniști, sunetiști, costumieri, toți cei nevăzuți care puneau umărul pentru ca filmul să iasă bine.
Mă opresc aici, cu ultima imagine personală în care l-am observat eu însămi pe Liviu Ciulei în fața unei tejghele largi, ocupată de zeci de suluri de țesături, la etajul a ceea ce era atunci talmeș-balmeșul Magazinului Victoria, la începutul anilor nouăzeci. Domnul Ciulei era îmbrăcat în tonuri de kaki și culori de pământ, purta un loden lung și inspecta cu atenție niște țesături, un fel de stofă mai aspră… Mi-a rămas în minte faptul că l-am asociat imediat cu personajul Klapka, cel din ”Pădurea…”, avea o expresie frământată, o atenție precisă îndreptată asupra obiectului mărunt, dar căruia el știa pesemne să-i confere sens și rost… Atât. O imagine rămasă în memoria mea, pe care am asociat-o de îndată cu atmosfera din acest interviu luat de Gheorghe Tomozei, marelui, incomparabilului om de teatru și film, la un moment precis al frământărilor acestuia și pe care le presupune arta adevărată.
Aprilie 2023