Stefan Aug. Doinas: Draga Virgil Nemoianu, ma bucura perspectiva acestui dialog. Desi, ca sa fiu pe de-a-ntregul sincer,as fi vrut sa stau de vorba cu un american sadea, daca acest tip social exista cu adevarat acolo la voi, nu cu un european abia aclimatizat in America. Am impresia ca primul lucru pe care ar trebui sa-l lamurim (sau, in orice caz, sa-l abordam) este acela privitor la identitatea americana. Adica, nu m-as sfii sa te intreb: intr-o tara cu o istorie nu mai veche de trei sute de ani, cåt timp i se cere unui emigrant din Europa pentru a se identifica perfect cu noul sau popor? Ce parere are despre problema dezradacinarii si a inradacinarii un intelectual european stabilit de abia cåteva decenii in Statele Unite? Am citit undeva (poate e vorba de un text al Simonei Weil?) ca Žinradacinarea este, nevoia cea mai importanta a sufletului omenescª si ca aceasta nevoie Že foarte greu de definitª. Ce factori determina aceasta dificultate: conservarea unor anumite Žcomoriª ale trecutului? si ce factori influenteaza asupra sanselor ei: perspectivele si presentimentul viitorului? Cum poate sa se dezbare un intelectual, consacrat valorilor spirituale, de formula atåt de pragmatica a vechilor Romani Žubi bene, ibi patriaª?, care ñ sa recunoastem ñ tinde sa-l plaseze exclusiv in sfera intereselor materiale.
Oare tånarul intelectual bucurestean care, totusi, nu scuturase complet taråna de la Borloveni de pe radacinile sale, reuseste sa se simta acasa pe meleagurile Potomacului?
Virgil Nemoianu: Iata un set de intrebari si iscodiri destul de indiscrete! Nu ma jeneaza insa, ci (intr-un fel) ma bucura, as putea spune!
Deci, s-o luam treptat. |ntåi ar fi de raspuns ca din punctul meu de vedere cele Žcåteva deceniiª la care te referi reprezinta mai bine de jumatate din viata mea adulta: deci nu chiar atåt de putin! La aceasta ar fi de adaugat ca figuri cu totul si cu totul majore ale lumii intelectuale americane (de la Vladimir Nabokov si Albert Einstein, påna la Leo Spitzer si Roman Jakobson, iar apoi påna laÖ nu stiu cine, caci lista se poate intinde la nesfårsit) s-au instalat comod in aceeasi situatie.
Sunt doua aspecte aici. Unul este ca in America Žnationalitateaª si Žinradacinareaª par sa fie radical diferite de cele din traditia euroasiatica. Devenirea lor este mult mai rapida, mult mai scurta si mai decisiva decåt in ŽLumea Vecheª. Martori? milioane ñ ce spun? ñ zeci de milioane de oameni! Al doilea, legat de cel dintåi, este ca exista un straniu Žlipiciª al Americii acesteia. Oameni care au fost si au trait acolo (sau aici, din punctul meu de vedere) un timp destul de scurt, poate numai cåteva luni sau un an, ajung sa se obisnuiasca atåt de tare, sa fie atåt de atrasi de locurile respective, de modul de viata experimentat incåt tånjesc apoi, nu se mai pot reobisnui cu pamåntul lor de origine, vor zor-nevoie sa revina in lumea pe care au descoperit-o fie cåt de putin! N-am vazut nici o analiza (sociologica, psihologica, cultural-istorica) a acestui straniu fenomen. El exista totusi pe scara nemaipomenit de intinsa. (Am citit demult corespondenta unui filolog clujean din anii í20 ñ repet, din anii í20 ñ care, dupa un stagiu american, ofta si spunea ca parca ar fi decazut din Paradis la intoarcerea in tihnita Transilvanie din acele locuri, la o catedra convenabila etc.) El exista inclusiv la oameni care ideologic sau filosofic detesta (rational) America si modul ei de viata, valorile ei. De ce? Mister, cum ziceam. Pentru mine, singura explicatie cåt de cåt valabila ar fi sa zicem ca societatea americana reprezinta un anume viitor si ca nimeni nu vrea, de fapt, sa se intoarca in trecut, oricåt de nostalgic ar fi!
Specific: privesc Borlovenii cu imensa dragoste, dar nu-mi pot prea bine imagina macar o vizita scurta acolo. Sa ne gåndim la Eliade, care de asemeni vroia sa pastreze Bucurestii (Mintuleasa, str. Armeneasca si toate celelalte) ca pe imagini ale memoriei si atåta tot.
Poate e trist, dar e adevarat.
{tefan Aug. Doinas: intr-o carte a unuia Matthias (iarta-ma, nu-mi amintesc numele complet al autoruluiÖ), intitulata Autopsia Statelor Unite, aparuta prin 1953, se vorbea despre Žistoria imperialista violentaª a acestei tari. Astazi, dupa incheierea Žrazboiului receª, mai este adevarata o asemenea caracterizare a unei tari conduse de un Woodrow Wilson, Kennedy, Carter, Reagan, Clinton etc.?
Virgil Nemoianu: N-am citit aceasta carte, nici nu-mi amintesc de ea, dar evident, e vorba de o teorie destul de larg raspåndita (in Statele Unite probabil chiar mai mult decåt in Europa si aiurea). Da, e limpede ca aceasta dimensiune a violentei exista in America (in interior, precum si in exterior); exista si o pofta hegemonica bazata pe convingerea propriei superioritati. Pe de alta parte, e drept sa spunem ca ea este numai o dimensiune a socioculturalului american, ca alaturi de aceasta exista si altele: inclusiv o bunatate si o dorinta sincera de ajutorare a ŽCeluilaltª. Cum coexista astfel de contradictii? Dar ce, de la Pascal si Kierkegaard incoace, sau inca dinainte, de la Biblie, de la alte texte sacralizate, nu stim ca specia umana in general e bazata pe tensiuni si opozitii? De ce ar fi America altfel?
{tefan Aug. Doinas: Ca sa mai zabovim doar o clipa in sfera politicii, crezi ca modelul federalist american este exportabil in Europa? Pun aceasta intrebare unui simpatizant al unei politici, preconizate de un banatean ca A. E. Popovici, care visa un fel de stat federal al Europei CentraleÖ
Virgil Nemoianu: Categoric, in principiu federalismul si subsidiaritatea reprezinta cadrul normal si benefic al oricaror solutionari politice. Eu sunt critic insa fata de Statele Unite (in forma lor actuala) ca nu au implementat (tocmai in ultimele decenii) principiile formulate in Constitutia proprie (nu ma satur sa spun: cel mai bun si intelept document politic scris vreodata de måna omeneasca!) As vrea sa vad America Žmai federalaª decåt este in ziua de azi. Lincoln ñ un mare om politic ñ a fost totusi un fel de Bismarck al Americii, un unificator, un centralizator, un nivelator, ca si echivalentul sau prusac.
{tiu eu ñ poate ca daca Arhiducele Franz Ferdinand ar fi ajuns la putere in Monarhia Dunareana, ar fi fost la fel de Žrauª. Dar tocmai pentru ca nu a ajuns, avem dreptul sa visam retrospectiv, sa ne gåndim la ce ar fi putut sa fie. La råndul ei, Uniunea Europeana e un proiect nobil si bine-folositor: instigat de modelul carolingian! Cu toate acestea, am destule rezerve privind realitatile. Nu cumva se merge in Europa spre un strat suplimentar (si nociv!) de birocratie si de control? Eu unul nu asta inteleg prin federalism, ci dimpotriva, o maxima autonomie a partilor componente, impletita cu utilitarism centralizant numai si numai in chestiuni care depasesc nevoile si putintele locale; un soi de autoritate care sa ajute functionarea si interactiunea acestor parti locale, nu sa le sufoce. |n America tocmai acesta era orizontul de gåndire al Parintilor Fondatori, din pacate treptat erodat, o data cu scurgerea timpului.
{tefan Aug. Doinas: Este adevarat ca in peisajul spiritual si demografic al Americii de Nord freamata toate traditiile, toate filosofiile, toate religiile, toate natiile, toate limbile si toate rasele? si ca Žzgomotul acestaª ar fi ñ cum zicea cineva ñ Žin esenta, o dezbatere despre Dumnezeuª? Afirmatia se intålneste, pe undeva, cu problematica deschisa de AndrÈ Malraux privind viitorul omeniriiÖ
Virgil Nemoianu: Da, din fericire este adevarat. Acuma sigur, Ža fremataª e un cuvånt cam blånd! De multe ori (poate de cele mai multe ori) este vorba mai mult de frictiuni, ciocniri, adversitati, ostilitati. Dar sunt chiar si acestea chiar atåt de cumplite? Rareori! Mai curånd e vorba de felul in care se izbesc, se iau la trånta, ideologiile, credintele, limbile, etniile, traditiile. {i mai e si vorba de felul in care isi gasesc påna la urma un soi de coexistenta sau de compromis; nu e cel mai fericit compromis, nu suntem multumiti suta la suta cu el cei mai multi dintre noi, locuitorii statului-continent, dar reusim sa-l suportam, bombanind, cu convingerea acelei imperfectiuni care este (cred eu unul) insasi definitia naturii umane. Topirea integrala (Žthe melting potª) de care se vorbea atåt de optimist in secolul 19, la inceputul secolului 20) n-a avut loc, dar o anume Žciorba generalaª in care diversele bucati sunt cognoscibile si comestibile (desi nu separate), da, asta o putem recunoaste in America.
{tefan Aug. Doinas: in cartea sa Democratia in America, aparuta acum peste 150 de ani, francezul Tocqueville scria negru pe alb: ŽNu exista in lumea civilizata o alta tara in care cineva sa se ocupa de filosofie mai putin decåt in Statele Uniteª. Mai este valabila in secolul nostru o asemenea Žjudecataª atåt de transanta?
Virgil Nemoianu: Nu, cred ca nu. Este probabil una din putinele judecati ale lui Tocqueville care s-a dovedit nejusta fata de America. As putea sa-i pun in fata judecata lui George Steiner de acum vreo 30ñ40 de ani care spunea (fiind el inca si mai critic-ostil fata de civilizatia americana): ca in America toata cultura este de tip alexandrin, ca avem mari biblioteci, colectii, muzee, inegalabile in lume, dar nu initiative creatoare. |n realitate era nedrept si Steiner. America a fost, da, gazduitoare si dornica de influente vreme de aproape 200 de ani. Dar pe de alta parte au crescut aici miscari masive care au influentat decisiv (prea mult! ñ as zice!) restul lumii: pragmatismul american, gåndirea sociologica si politologica, nici nu mai vorbesc de stiintele exacte si de stiintele biologice. Sisteme intregi de gåndire si arta au luat fiinta in America si au proliferat in restul lumii, adoptate uneori slugarnic si stupid in alte tari (printre care si in Romånia), inclusiv in Franta admirabilului viconte Alexis de Tocqueville.
{tefan Aug. Doinas: Exista, oare, si acum o tendinta ñ si in ce masura ar putea fi ea generalizata ñ privind inclinatia filosofiei americane spre sociologism si spre domeniul stiintelor naturale, asa cum ñ de pilda ñ filosofia engleza ar putea fi circumscrisa pragmatismului si empirismului?
Virgil Nemoianu: Da, ai dreptate, draga {tefan Aug. Doinas, constat si eu, exact cum spuneam mai sus, ca pragmatismul si utilitarismul sunt cele care in lumea anglosaxona domnesc regeste, in vreme ce subtilitatile metafizice si adåncimile spiritualitatii sunt mult mai rare (nu cu totul absente, dar diminuate in influenta). Cum imi explic una ca asta? Rasial-biologic? Cultural? Istoric? Nu stiu nici eu exact. De fapt sunt inca mai pesimist. |mi vine sa cred ca specia umana in ansamblul ei se indreapta spre o modalitate existentiala analitica si numerica, se departeaza de propriile ei surse simbolic-imaginative, se rupe de propria interioritate. Ei bine, modalitatile de tip anglosaxone (si, zic eu, cele de sursa chineza) par sa Žrimezeª cel mai bine cu aceste modalitati existentiale si lingvistice Žuscateª, practiciste, mai mult decåt cele africane, europene si altele. Care e viitorul, ce e de facut? Am si eu o mica teorie in privinta asta, dar despre ea altadata, cånd voi incerca sa scriu despre Židentitatea umanaª si dialectica ei cu umanismul si cu spiritualitatea in general.
{tefan Aug. Doinas: Iarta-ma: inca o chestiune politica. Care este opinia americanului de rånd asupra rolului ñ sau e vorba doar de o eticheta defaimatoare? ñ de Žjandarm mondialª pe care par a-l juca azi Statele Unite?
Virgil Nemoianu: Nu ma deranjeaza intrebarea, ma deranjeaza raspunsul. Spre deosebire de conducatorii Americii de azi, eu sunt opus categoric rolului de Žjandarm mondialª pe care si-l aroga elitele politice ale Americii. Eu, care votez sistematic cu partidul republican, ma aflu in dezacord cu acest partid numai si numai in chestiunea sporului militar asupra caruia republicanii insista. Democratii sunt, dupa mine, la fel de vinovati, ba chiar mai rau. O forta militara coplesitoare avea rost, fireste, in conditiile pericolelor totalitare, comuniste, sau, inainte, naziste. Acum insa nu mai au acelasi rost. Cåt despre americanul mediu si de rånd, acesta e in genere destul de indiferent si de pasiv. As oferi un exemplu paralel. Cine citeste romanele scrise de Jane Austen observa indata ca, desi actiunea lor are loc tocmai in momentul in care Anglia era prinsa intr-o lupta pe viata si pe moarte cu energiile revolutionar-napoleoniene dezlantuite pe continent, batalia aceasta mortala se desfasura de asa natura incåt cetatenii nici nu prea simteau (in marea lor majoritate) ca sunt afectati: isi vedeau de treburile lor pasnice, familiale. Bun, cam asa se petrece si in America de azi: atåta vreme cåt rosturile oamenilor nu sunt atinse direct, ei contempla de la distanta, cu ecvanimitate calma, bombardamentele, distrugerile, interventiile. Le urmareasc la televizor ca pe fapte diverse. |ntrebati prin sondaje, isi exprima cåte o parere vaga, dar atåta tot. Este acesta privilegiul si avantajul unei supra-puteri, nu?
{tefan Aug. Doinas: Spune-mi, te rog, cåt de puternica este in America universitara influenta criticii literare? Oare determina ea valorizarea unei carti? Sau, dimpotriva, un best seller este dictat exclusiv de gustul marelui public?
Virgil Nemoianu: Americanii sunt foarte independenti in judecatile lor literar-artistice. Un Žbest sellerª e un Žbest sellerª: el depinde de preferintele populare. Critica literara si critica academica tind sa se suprapuna (fenomenul acesta e relativ nou, inca in anii í50, ca sa nu mai vorbim de secolul 19 sau de inceputul secolului 20 lucrurile nu stateau asa, exista o separatie limpede intre criticul literar si cercetatorul academic). Da, sigur, exista si anume cazuri in care criticii pot fie sa extinda anume valori (påna la un punct macar!) fie pot bloca sau minimiza altele. Dar e ceva relativ si limitat.
Sa tinem seama insa ca eu ma refer la fenomene sincronice si punctuale. Influenta criticilor si a academicienilor intervine atunci cånd e vorba de chestiuni de termen lung; un Žbest sellerª are in genere o Žviata de raftª relativ scurta, cånd vine vorba de lecturi dupa 10ñ20 de ani, atunci rolul acestor critici experti, competenti, capabili, devine considerabil. |n fond, am putea numi asta un soi de diviziune a muncii.
{tefan Aug. Doinas: Unul din reprosurile nemiloase aduse culturii americane priveste cinematograful. {i mai ales faptul ca, dupa ce Hollywoodul a fost in deceniile gloriei sale o Žfabrica de iluzii desarteª (poate in concordanta cu Žspiritulª epocii de inflorire a capitalismului, a unui capitalism nu lipsit de crize grave!), filmul american a continuat sa invadeze lumea cu acea productie de o violenta excesiva, de o amoralitate crasa. |n Franta, de pilda, opozitia fata de aceasta fata a culturii de peste Ocean a imbracat chiar proteste oficiale. Care ti se pare a fi astazi trasatura definitorie a cinematografiei din Statele Unite?
Virgil Nemoianu: Iata un fenomen dintre cele mai fascinante ale lumii moderne! Strict vorbind eu am, personal, mult dispret pentru Hollywood, dar totodata ii recunosc o influenta socioistorica absolut colosala. Am petrecut jumatate de an la Amsterdam, un an intreg la Londra, luni si luni la Paris, saptamåni la Madrid si Roma. |ncercam cu disperare sa vad filme locale, originale, adica acele filme pe care le vedeam destul de greu in America: ei bine, aveam dificultati masive; peste tot, in centru, in locurile accesibile, dominau filmele hollywoodiene pe care le-as fi putut vedea la mine acasa, dupa colt. De ce? ii obliga cineva sa le plaseze pe acestea? Exista vreo presiune externa (ca in Romånia anilor í50, ne aducem bine aminte cånd se impuneau filme sovietice de razboi sau de iubire tractoriceasca?). Nu, in realitate presiunea venea si vine in continuare din jos in sus, de la multime spre distribuitori, asta se cauta, asta se vindea. Filmele artistice, filmele cu specific erau relegate la cåte un cinema laturalnic, greu de gasit, la ore neconvenabile.
|ncerc (foarte, foarte timid!) o dubla explicatie. Prima e de natura tehnica. Filmul hollywoodian nu e arta, ci este mestesug. Mestesug excelent, artizanat de buna calitate. Asa cum cineva cauta, vrea sa posede un bun si folositor obiect de consum (un frigider de prima måna, un automobil corect si temeinic sau chiar luxos, un bun aparat de prajit påine, care nici uråt sa nu fie ñ atåtea altele), tot asa vrea sa vada un film hollywoodian: daca e de sentimentala dragoste, apoi asa sa fie, daca e de actiune si violenta, o poftim din plin, cånd e vorba de fictiune futurista vrem sa vedem creaturi si aparaturi neasteptate. Artizanii de la Hollywood ni le pun la dispozitie in chip magistral si, da, serios de fapt, solid si vrednic de atentie, cu toata tehnicitatea corespunzatoare.
A doua e mai complicata, tine de psihologie. Iritarea, excitarea noastra launtrica se putea realiza pe vremea lui Platon sau in zarile medievale cu mijloace relativ simple: cåteva note mai agitate pe ghitara, cåteva ritmuri poetice mai neobisnuite. Nu tot asa la finele secolului 20. Ca sa fim pusi in miscare avem nevoie de agitatii si de semnale incomparabile mai intense ñ muzica rock (si peste!), scene imagistice de mare violenta. Atentie: e curios poate, dar o buna majoritate dintre aceste filme sunt de fapt Žmoraleª in concluziile lor, ele merg spre impacare, iubire, iertare. Dar exprima metaforic aceste concluzii prin scene de o brutalitate uneori greu de suportat. A cui e vina? A producatorilor, sau a spectatorilor? Iata o intrebare care e vrednica de meditatie!
{tefan Aug. Doinas: Exista centre culturale in Statele Unite? Ce anume a determinat concentrarea lor? Cum sunt acestea plasate, geografic vorbind: se poate sustine ca ele s-ar situa doar pe acele coaste ale Noului Continent, adica la rasarit, intre Boston si Miami, si la apus, intre Seattle si San Diego?
Virgil Nemoianu: La intrebarea asta a raspuns o data admirabil poetul (imigrat si el) Josif Brodsky. Spunea: ce-i drept, in URSS (mamutul exista pe atunci inca) un recital poetic poate umple un stadion intreg, dar in America, asa cum e plina sala asta in care vorbesc eu acum, exista simultan inca vreo alte cåteva zeci de sali in toate colturile Americii in care au loc recitaluri, discutii pe teme poetice si asa mai departe. E vorba asadar de o descentralizare. Deci revenind la intrebarea ta, draga Doinas, as spune asa: Incontestabil, pe cele doua coaste ale Americii se afla concentrate institutiile culturale cele mai de seama. Pe de alta parte Chicago sau New Orleans sunt centre la fel de insemnate; Seattle e focarÖ wagnerian (greu de imaginat, nu?) care le intrece pe celelalte din America si poate si in lume, dupa Bayreuth e pe locul doi; Santa Fe are opera puternica si concentrare de pictori magnifica, orchestrele simfonice din Texas sunt printre cele mai bune din lume, ca si cele din Cincinnati, Cleveland sau Detroit, lista poate continua. America seamana in unele privinte cu Germania faråmitata in mici principate de la inceputul secolului 19. Exista multe måndrii locale si eforturi de a pune in lumina traditii istorice, realizari, muzee, castele chiar. Cåta lume stie ca Charleston si Savannah sunt orase de secolul 18 comparabile cu centrul Edinburghului. Cåta lume stie ca, potrivit aprecierilor lui Aldous Huxley, enorma capela multi-confesionala de la Universitatea Duke este cel mai frumos exemplu de neo-gotic din lume? Dar conacele somptuoase ale Sudului? Sau cele din nordul muntos al statului New York? Plus puzderia de orasele universitare care sunt, fiecare dintre ele, viguroase focare de cultura, gazduind mari scriitori, artisti, sau regizori ai lumii?
{tefan Aug. Doinas: Acum cåteva decenii, o formula pregnanta parea sa exprime adevarul cu privire la proza americana din Statele Unite. Ma refer la expresia lui Malraux, conform careia Žo dimensiune de tragedie antica a fost incorporata in structurile romanului politistª. Mai este valabila azi o asemenea caracterizare? Ce rol joaca in prezent romanul politist in peisajul narativ al unor scriitori de måna intåi? Te rog, vorbeste-mi despre proza americana de azi.
Europa a receptat pentru prima data ñ bineinteles, cu intårziere! ñ proza americana, ca o arie a violentei si actiunii, tipica pentru ŽLumea Nouaª. Oare s-ar putea spune ñ asa cum de altfel s-a spus! ñ ca americanul ñ erou de roman este Žomul fara viata interioaraª, subliniindu-se astfel absenta oricarei problematici psihologice? Aceasta proza Žrimeazaª ea cu cinematograful si cu jazz-ul? Autorul american de azi de proza autentica, oare mai este el un tip byronian, fie un reporter ca John Hersey, un clochard ca Miller, un macho cu pieptul paros ca Hemingway?
Virgil Nemoianu: Påna spre 1960 istoria prozei americane a fost destul de unitara, pasind in etape istorice: romantice, realiste, psihologiste, moderniste, ma rog, in linii mari ca pretutindeni in lumea vestica. Atunci, in jurul lui 1960, au avut lor niste sciziuni interesante. |ntåi am putea vorbi de doua ramuri. Prima dintre ele mai realista, social-psihologica. Aici as plasa nume ca cele ale lui John Updike, cel mai bun dintre toti, cred eu, un adevarat Balzac al Americii din a doua jumatate a secolului 20, si inca un Balzac ironic-jucaus! Dar egalii sai sunt probabil Saul Bellow, sudistii Walker Percy si Eudora Welty: foarte patrunzatori in zugravirea mediilor si mecanismelor sociale, John Cheever probabil si el, D. Keith Mano (mai putin cunoscut, dar extrem de valoros), in fine micro-realisti precum Raymond Carver si alti cåtiva. Pe Philip Roth si Bernard Malamud i-as plasa tot in aceasta categorie, desi nitel mai jos valoric.
Bun. Acum, insa, a doua categorie care s-a impus cu viteza si cu impetuozitate. Este vorba de post-modernisti si de experimentalisti, care se numara printre cei mai interesanti din lume. Daca as cauta si aici un Žmaiou galbenª (ca in ciclism) acela ar fi John Barth, vecin de universitate cu mine, maestru inegalat al limbii si al stilurilor, acrobat al marilor naratiuni de odinioara pe care le reia si le adapteaza sau le include in textele sale proprii. John Hawkes e un imagist energic si plin de complexitati labirintine. Thomas Pynchon e un inovator de mare clasa. William Gaddis, Don DeLillo se numara si ei aici la loc de cinste. Gilbert Sorrentino e un post-modernist comic, specie mai rar intålnita. ŽDetailistulª Nicholson si Žgigantistulª Foster Wallace sunt de o originalitate greu de rezumat.
Aceasta ar fi deci, foarte pe scurt, a doua ramura. A treia care s-a afirmat de vreo 10ñ15 ani incoace e reprezentata de (fostii) Žmarginalizatiª ñ o seama de autoare, de minoritati asiatice, afro-americane, latino-americane (din interiorul SUA) si altii. Acuma sigur, aici se petrec destule jocuri ideologice cam dubioase, se incearca diverse Žpompari valoriceª din motive politice. Cu toate acestea s-au impus si nume de interes si merit categorice, mai ales printre afro-americani (atåt mai recenti, cåt si chiar din generatii mai vechi: de la Ralph Ellison si Langston Hughes påna la Charles Johnson si Toni Morrison).
|n fine, genurile specializate: nu toate se bazeaza totdeauna pe simple clisee: naratiuni romantios-erotice, fantezie mitologizanta, proza stiintifico-fantastica, roman de spionaj, roman al Vestului salbatic de odinioara, roman politist sau detectivistic propriu-zis. De pilda acesta din urma e atåt de extins, incåt isi dezvolta sub-genuri: actiuni plasate in Roma Antica citesc cu placere, altele isi aleg Anglia secolului 18 sau 19, altele sunt asezate in Evul Mediu. S-o luam pe Ellis Peters (din Anglia, dar cu succes coplesitor in America). Ea este autoarea unui ciclu in care detectivul e fratele Cadfael, de la månastirea Petru si Pavel, cåndva spre secolul 11, la granita dintre Anglia si tara Galilor. Eu gasesc acest ciclu mai placut si mai dulce sufletului meu decåt textele hiper-intelectuale ale lui Umberto Eco.
|n fine, ca sa mai enumar ceva recent: avem Žcartileª de tip cibernetic si computerizat, inter-active, in care cititorul impune actiunea, dictånd personajelor ce si cum sa reactioneze intr-o situatie data: evident, depinzånd de vointa cititorului, actiunea ulterioara se schimba, probabil deznodamåntul la fel. Cam in acelasi fel ar fi Žistoria virtualaª in care autorul se gåndeste bine cum anume ar fi fost modificata istoria unei tari sau chiar a lumii daca rezultatul unei batalii, destinul unui lider politic din trecut, ar fi fost cu totul altfel.
{tefan Aug. Doinas: Ma intreb daca americanul de rånd isi cunoaste Žstrabuniiª romancieri din secolul XIX, sau ñ ca si europeanul de rånd ñ crede ca proza americana incepe cu Žcei cinci mariª: Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Caldwell, Dos Passos?
Cu ani de zile in urma, m-ai ajutat substantial sa traduc o serie de poeti americani care reprezentau, atunci, ultima expresie remarcabila a lirismului din aceasta tara (daca, bineinteles, am omite, asa cum am si facut, beat generation). Care este azi renumele de care se bucura un Allan Tate, John Crowe Ransom, Richard Wilbur, Randall Jarrell, Peter Viereck?
Virgil Nemoianu: Da, oamenii cu educatie universitara (multi la numar in America de azi, cam jumatate din populatie, sa nu uitam), cunosc aceste mari figuri, mai cu seama pe Hemingway si Faulkner, ceva mai putin Steinbeck (sau, mai bine zis, mai incomplet). Caldwell si, mai cu seama, Dos Passos se afla momentan intr-un con de umbra, ca si Thornton Wilder, dar nu ma indoiesc ca aici e vorba numai de o situatie trecatoare. As mai nota ca Robert Penn Warren e pe cale de ampla reabilitare ca Žscriitor completª (romancier, poet, critic). Oricum, e interesant de observat ca peisajul literar american era dominat intre cele doua razboaie de poeti de mare clasa: Frost, Wallace Stevens, Pound, Williams Carlos Williams, Marianne Moore, E. E. Cummings, John Peale Bishop, Elizabeth Bishop si inca atåtia altii. Dimpotriva, dupa al doilea razboi mondial, poezia se estompeaza si proza (ca roman sau nuvela) e cea care trece pe primul plan. Poetii de care vorbesti se bucura de atentie in continuare, dar clar mai putin ca in trecut.
{tefan Aug. Doinas: Acum o suta si ceva de ani, Europa a contractat o imensa Ždatorieª fata de America: teoria si practica poeziei lui Poe, aclimatizat pe batrånul continent gratie lui Baudelaire si MallarmÈ, au marcat definitiv teoria si practica poeziei moderne. Conceptia romantica a inspiratiei a fost inlocuita cu viziunea moderna a laboratorului de creatie, tipul poetului vizitat de Muze a fost descalificat de poetul lucid, calculat. Crezi ca Europa si-a platit vreodata ñ si, daca da, cum? ñ aceasta Ždatorieª istorica?
Virgil Nemoianu: Raspunsul, daca e pozitiv (si cred ca este), il gasim in primul rånd in domeniul criticii literare. Dupa al doilea razboi mondial, valuri si valuri de critici majori ai Europei fie s-au stramutat in America, fie au fost gazduiti perioade mai lungi sau mai scurte, fie pur si simplu au fost tradusi si adaptati: incepånd cu Wellek, Spitzer, Hatzfeld, filosoful Cassirer, teologul Maritain, trecånd prin Derrida si Foucault, ajungånd la Wolfgang Iser si Jean-Luc Marion sau la atåtia altii. Apoi un poet de talia lui W. H. Auden a devenit cvasi-american, un Thomas Mann, un Mircea Eliade, o Hannah Arendt au fost adoptati generos de aceiasi americani, Brodsky si Derek Walcott au luat premiul Nobel pentru America si exemplele pot fi continuate.
{tefan Aug. Doinas: O mare Žrevolutieª europeana in materie de poezie, aceea a Suprarealismului, pare a fi ramas aproape fara ecou in America. Sa fie oare chiar asa?
Virgil Nemoianu: Suprarealismul nu i-a tentat pe americani: nu stiu prea bine de ce. Acum vreo 30 de ani priveam buimac si usor indignat o scena la TV in care Salvador Dali era batjocorit de un Žtalk show hostª; Dali, cu acel amestec de seniorial si dement caracteristic pentru el, a raspuns: foarte bine, nu ma supar deloc, Dali are totdeauna un efect de imbecilizare, de idiotizare asupra oamenilor pe care-i intålneste, e un lucru dezirabil, bun. Bietul comentator american n-a inteles din raspuns nimic, dar chiar nimic. Ce-i drept si Dali vorbea englezeste stricat si greoi. Pe de alta parte ramåne faptul ca macar artasuprarealista e bine reprezentata in muzeele americane si cu interes privita de public.
Este aici insa ceva, genealogic daca vrei. Scrisul american s-a constituit initial din almanahuri, din mici pamflete moralizatoare, din texte practicizante. Acesta este si a ramas fondul sau referential si stilistic. Ei bine, in aceste conditii cum ai vrea sa se lege discursul literar american de hiper-estetismul Žtranscendentª al suprarealistilor? Ramåne o neincredere si ramåne o incompatibilitate care nu se mai pot topi nicicånd. Straniu, suprarealismul se avånta sau se banuieste mai curånd in ocazionale viziuni religioase sau pseudo-religioase.
{tefan Aug. Doinas: Spune-mi, asa dupa cum ai izbutit acum sa cunosti si sa traiesti in America, stiind astfel care sunt Žispiteleª ei majore; ce anume crezi ca l-a putut determina pe un american ca T. S. Eliot sa devina englez, si pe un englez ca W. H. Auden sa devina american?
Exista europeni care, in numele anumitor valori, nu pot sa sufere Statele Unite. |n ce priveste valorile spirituale, ei lipesc pe fruntea yankeilor eticheta infamanta de Žcreatori de cultura coca-colaª. Cåt de justa ti se pare o asemenea Öinsulta? Sau, altfel spus, poate americanul sa Žschimbe aceasta porecla in renumeª?
As vrea sa insisti asupra unei chestiuni, care pe mine ma tulbura. Americanii au inventat teoria Post-modernismului. E vorba de productia literara (dar nu numai literara) care s-a afirmat dupa al doilea razboi mondial, dar careia i se gasesc radacini mai adånci. Personal, eticheta nu-mi spune nimic. Continui sa cred ca fenomenul astfel numit apartine inca Modernismului celui mai evident care, invadat de experimente multiple si heteroclite, nu si-a epuizat inca substanta. Cåt de puternica, in sensul de credibila, este in Statele Unite obsesia Post-modernismului?
Virgil Nemoianu: Primul raspuns tine de contingent. Cei doi s-au mutat din cauza celor doua razboaie mondiale, au ramas apoi unde erau din motive foarte personale. Auden, dupa o vreme, a revenit in Europa (Anglia si mai ales Austria). E si un alt doilea motiv, cel al contextului literar in care s-au simtit acasa. Dincolo de acestea gasim insa si ceva incomparabil mai larg. {i anume: intram acum, dar poate am si intrat, intr-o era in care limba engleza devine limba universala, cum era latina in universul occidental de acum 1000, de acum 2000 de ani. |n plus, desi origina, sursa acestei unelte de comunicare o gasim in insulele britanice, purtatorul transformarilor e (din toate punctele de vedere) America. Ma rog, oricum ar sta lucrurile, in aceste conditii circulatia devine incomparabil mai usoara si mai normala. |n America (dar si in Anglia) vedem asezati si activi scriitori de vårf din Pakistan si Caraibe, din Africa si Europa de Est, fara complexe, cu un sentiment al firescului ce ne-ar fi uluit acum cåtava vreme. Eliot si Auden au fost precursori (nici macar atåt: inaintea lor au fost Henry James, Joseph Conrad si destule alte nume rasunatoare), dar acum situatia a devenit aproape la fel de generala ca in Evul Mediu. Pe atunci, fireste, stim bine, ea era chiar cu totul generala: latina era limba de comunicare. Mergem insa in acea directie, ca intr-un cerc. ŽRevolutieª inseamna etimologic Žrevenireª, sa nu uitam!