Există o seamă de motive pentru care pe Ștefan Aug. Doinaș, poet de valoare națională, membru prestigios al Cercului Literar de la Sibiu, și al Academiei Române, îl putem revendica și pentru spațiul nostru cultural, de aici, din vestul României. În primul rând prin locul nașterii (localitatea Caporal Alexa din județul Arad, 26.IV.1922), prin anii de școală petrecuți în localitatea natală și la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Dar și prin o parte din opera sa creată aici, pentru că, după terminarea facultății, a fost nevoit să plece din Cluj și să se retragă în satul natal. Se știe că după schimbarea de regim, împotriva membrilor Cercului Literar de la Sibiu s-a dezlănțuit o adevărată prigoană politică, iar cei mai mulți au părăsit Clujul. În perioada 1948 – 1950, Doinaș a fost profesor de limba și literatura română la Caporal Alexa, iar între 1950 – 1953, profesor la Hălmagiu. Aici începe traducerea tragediei Faust de Goethe, scrie piesa de teatru Brutus și fiii săi și ciclul de poezii Sonetele mâniei. Evident că nu putea să publice atunci nimic din ceea ce a scris. În perioada 1953 – 1955 a fost profesor în Gurahonț. Deci, Ștefan Aug. Doinaș este legat puternic de această zonă vestică, de Arad și Timișoara. La Timișoara a venit de mai multe ori, având aici doi buni prieteni pe Ovidiu Cotruș și pe Deliu Petroiu. La Ovidiu Cotruș a locuit un timp, înainte de a pleca la București. Revenea cu plăcere la Timișoara, la prietenii săi Delia și Ovidiu Cotruș, care locuiau într-un apartament de bloc, situat vis-à-vis de Catedrala Mitropolitană, modest ca spațiu, dar înnobilat cultural de zecile de cărți existente peste tot. De Timișoara este legat și prin colaborarea la revista Scrisul bănățean, apoi Orizont, revista timișoreană fiind între primele din țară care îi publică poezii (încă din 1956), facilitând revenirea poetului în presă.
Trecerea timpului profileză și stilizează mai exact imaginea poetului ierepetabil, a intelectualului de anvergură, a eseistului și teoreticianului încărcat de marea cultură, a omului afabil și distins care este (nu, a fost) și rămâne Ștefan Aug. Doinaș. L-am cunoscut pe poet în primăvara anului 1976, la o întâlnire literară organizată în orășelul în care îmi desfășuram activitatea ca profesor, Chișineu-Criș. Am publicat în anul următor un eseu despre poezia sa, sub titlul Ștefan Aug. Doinaș și limpiditatea expresiei.[1] Doinaș avea o structură de autentic intelectual, bine calibrat cultural și orice discuție cu el însemna un câștig de cunoaștere în plan cultural. Agreabil în dialog, poetul se manifesta cu un normal respect pentru conlocutor, cu modestia omului rafinat de înalta cultură, fără vreo prețiozitate în vorbire dar și fără să coboare discuția ori dezbaterea vreunei idei sub un anume standard cultural.
În mai 1999 i-am solicitat un interviu lui Doinaș, iar poetul a răspuns cu promptitudine întrebărilor mele, menționând răspunsurile printr-un text manuscris . Dacă acestea au fost întâlniri cu Ștefan Aug. Doinaș în timpul vieții sale, întâlnirea cu opera sa literară a fost permanentă. Îi cunosc bine opera poetică, fapt ce mi-a permis să realizez ediția de Opere, în două volume, care cuprinde integral poezia sa (plus un număr de poezii care nu au fost incluse în volume și pe care le-am recuperat din reviste ), ediție apărută sub egida Academiei Române. Ediția, care are o extindere de peste două mii șase sute de pagini, a apărut în colecția Opere fundamentale, coordonată de acad. Eugen Simion.[2]
Despre poezia lui Ștefan Aug. Doinaș am scris de-a lungul timpului și cred, în continuare, că el rămâne poetul emblematic pentru literatura română actuală, cu o poezie care a deschis un alt orizont liricii românești și a statuat un alt mod de raportare la marea literatură, în care factorul cultură a devenit dominant. Doinaș trebuia să debuteze editorial în anul 1944, la o vârstă tânără de douăzeci și doi de ani, când avea gata pentru tipar volumul Manual de dragoste, după cum rezultă dintr-un anunț din ziarul Națiunea Română[3]. Pentru un alt volum, aflat în manuscris – Alfabet poetic – a primit Premiul „E. Lovinescu” (1947). Vremurile i-au fost potrivnice poetului încă mult timp, a trebuit să treacă alte două decenii de la prima încercare a debutului, pentru a debuta cu volumul Cartea mareelor (1964). De aici până la ultimul volum de autor apărut în timpul vieții poetului — Ovidiu la Tomis: versuri „din exil”,(1998) — se întinde activitatea poetică a unuia dintre poeții irepetabili ai literaturii române, cu o poezie în care solemnitatea ritualului poetic se unește cu farmecul unei limbi rafinate prin filtru cultural.
Ștefan Aug. Doinaș rămâne în literatura română scriitorul complet, dar până la împlinirea operei destinul său a fost dramatic, iar drumul vieții și al operei unul sinuos, încă din adolescență. Tânărul licean (pe atunci cu numele Ștefan Popa) era preocupat de literatură, mai ales de poezie, despre care avea dese discuții cu profesorul său de limba română, Mihai Păun. La solicitarea unui alt profesor de la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, Alecu Constantinescu, Doinaș a făcut, împreună cu Deliu Petroiu, corectură la revista Hotarul, publicație importantă din Arad în perioada interbelică. Deși cunoștea această revistă, deși scria versuri încă din perioada liceului, Doinaș nu a publicat atunci în revistele din Arad. În interviul menționat preciza: „N-am colaborat la Hotarul, revista arădeană, condusă, la un moment dat, de Al. Constantinescu (tatăl lui Paul Everac), care mi-a fost profesor de Română și diriginte, clasele V și VI.” […]
[1]. Orizont, Timișoara, 1977, nr. 35.
[2]. Ștefan Aug. Doinaș, OPERE, I (1230 pag.), II (1428). Text ales și stabilit, note, comentarii, variante, cronologie și indici de Alexandru Ruja. Introducere de Eugen Simion. Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2016.
[3]. Națiunea Română, Sibiu, anul I, 1944, nr.5.