la mijloc de iunie
la capăt de funie
în ceasul puzderiei
din veac a materiei
ce-și pierde răsufletul
zburatu-i-a sufletul
dar n-a fost nici ciutură
nici crin ce se scutură
nici turlă de volbură
ce-n zare se-nvolbură
nici licăr să-i semene
pupilelor gemene
a fost numai grație
a limbii – orație
izbindu-ne frunțile
durerea și nunțile
menită să scapete
la noi peste capete
Din volumul Arie și ecou, 1992
Ştefan Aug. Doinaş
Poetul naţional
Noţiunea de poet naţional este una dintre întraripatele idei pe care istoria le încorporează dându-le un chip şi un nume precis: Homer sau Virgiliu, Dante sau Shakespeare, Puşkin sau Whitman, Hölderlin sau Hugo. Pentru noi, în pofida tuturor rivalităţilor, mai vechi sau mai recente, ea s-a întrupat în Mihai Eminescu. În planul superior al valorilor artistice, acolo unde spaţiul e omogen şi timpul stă pe loc, aceste nume sunt aproape interschimbabile: operele i-au asimilat perfect, i-au înnobilat spiritual şi s-au substituit complet autorilor, constituindu-se ca tot atâtea blazoane, de semnificaţie identică, ale umanităţii înseşi. Şi totuşi, la fel cu munţii cei mai înalţi de pe faţa pământului, ale căror piscuri locuiesc toate în patria zăpezilor veşnice, masivele lor aparţin unor teritorii naţionale determinate şi protejează un sol natal inalienabil: dindărătul lor, soarele răsare, majestuos, dar mereu în alt fel, pentru fiecare popor. Definindu-i în patru versuri, Lucian Blaga are dreptate:
Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,
pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.
Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.
Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.
Esenţiala, ireductibila, paradoxala lor unicitate mă face să nu pot vorbi despre unul dintre ei, fără a mă gândi la ceilalţi. Când spun că Eminescu, intuind la modul genial posibilităţile expresive ale rostirii româneşti, a veni în întâmpinarea limbii noastre de astăzi, îmi aduc aminte de Dante impunând dialectul toscan ca limbă literară întregii Italii, de Hölderlin instituind în germana modernă virtuţile oraculare ale unui grai imnic, de Whitman forjând expresia dezlănţuită, consumată de conştiinţa de sine, a unui popor care abia se născuse. Memoria noastră auditivă este astăzi atât de copleşită de sunetul aparte, devenit acum ecumenic, al poeziei eminesciene, încât avem nevoie de o adevărată abluţie, revirginizată, pentru ca urechea să-l perceapă în tot ceea ce are miraculos de nou, de profund, de încântător. Sadoveanu, uluit de melodia unui vers ca Unduioasa apă sună; G. Călinescu, detaşând vizionarele imagini ale „Luceafărului“ din mecanismul narativ; Geo Bogza, înfiorat de perenitatea edificiului de cristal imaterial al unei strofe ca: Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?; I. Negoiţescu, revelând incandescenţa de magmă a „postumelor“, – ne atrag atenţia, din când în când, asupra mierii divine, care se topeşte zilnic pe cerul gurii noastre.
Când afirm că Eminescu a mântuit, pentru sine şi pentru noi, retorica inerentă a poeziei dintotdeauna, ştiu că minunea aceasta s-a petrecut şi cu Dante, şi cu Shakespeare, şi cu Hugo, şi cu Puşkin; şi mă simt mândru şi încrezător în destinul poeziei noastre constatând că şi Verbul românesc este apt pentru alchimia secretă care oferă omenirii substanţa impalpabilă a inefabilului poetic. Adevăratul poet naţional mi se pare a fi un mare strateg al limbii: el dispune de vocabulele rostirii străbune asemenea unei oştiri, poartă o sută de războaie cu propria lor greutate până la limita transparenţei şi a zborului, pentru a ajunge să cucerească în numele poporului său un teritoriu spiritual pe care nimeni şi nimic nu i-l mai poate răpi sau mutila.
Poetul naţional citeşte semnele timpului: nu în numele său propriu, ci în numele neamului care l-a născut. Fiecare popor are un Hugo inflexibil care-l ridiculizează pe Napoleon cel Mic, un Whitman care proclamă ca tunetul: Démocratie, ma femme!, un Puşkin care-i cântă pe Decembrişti, un Hölderlin, care proiectează idealurile naţionale într-o Eladă mitică. Nimeni n-a văzut mai limpede, n-a trăit mai intens, n-a slăvit mai patetic decât Eminescu patria eternă, cea de dedesubt, aceea care este inextricabil una cu tărâmul Mumelor noastre, singura în numele căreia lauda neţărmurită şi blestemul teribil se împletesc, fără-ncetare justificate. Cine a opus, mai pregnant decât el, sublima galerie de figuri voievodale, din zarea brumoasă a legendei ori din pragurile însângerate ale Istoriei, zoologiei inferioare de politicieni bastarzi ai timpului, reclamând cu glas de profet justiţiator răsplata cuvenită fiecăruia? Cine a despărţit cu o sabie mai necruţătoare decât a lui între eroism şi politicianism, regăsind cadenţele elevate ale vechilor ditirambi pentru a proslăvi şi inventând ritmurile grindinoase, mistuite de ură şi de sarcasm, pentru a denunţa şi veşteji?
Ca toţi poeţii naţionali, Eminescu ţine într-un fel de ordinea Naturii: el este un element primordial al cosmosului românesc, alături de apă şi foc, munte şi mare, răsărit şi apus. Cine pătrunde în laboratorul său intim de creaţie n-are nici o clipă impresia că poetul caută sau experimentează, nu: el îşi croieşte drum imperturbabil, îşi găseşte şi adânceşte vadul propriu şi atinge limanul visat. Viaţa sa însăşi, dincolo de mărunţişurile şi vicisitudinile ei, devine un fel de viaţă model: ceea ce, prin suferinţă şi devotament, a ştiut să facă din ea – iată exemplul moral de neîntrecut, acela care transfigurează clipa de iubire şi anii de nebunie. Eminescu a atins acele limite la care glasul îngheaţă şi fiinţa omenească se sfarmă, – şi a izbutit să le dea glas şi fiinţă nepieritoare. Nu cunosc, în nici o altă limbă de pe pământ, versuri mai cutremurătoare, mai pline de cumplita experienţă a limitelor, decât aceste terţine scrise în pragul pierderii conştiinţei:
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!
Un mare poet naţional creează sentimentul timpului ciclic. Actualitatea lui izvorăşte din conştiinţa, mereu înnoită, de a trăi adevărurile sale ca adevăruri neclintite ale fiinţei spirituale căreia-i aparţine. Prezentul lui invadează fagurii prezentului meu, şi – iată: la 15 ianuarie 1975, Mihai Eminescu se naşte pentru cea de a 125-a oară, şi se va naşte mereu, an de an, ca o formă inalterabilă a demnităţii noastre.
Din „Modelul eminescian“, în Lectura poeziei, Cartea Românească, 1980